Când o ordine moare & alta nu s-a născut încă (o lectură social-teologică)

Discursul recentissim, de acum câteva ore, al premierului canadian Mark Carney rostit la World Economic Forum a fost remarcat inclusiv pentru o frază spusă fără patetism, dar cu realism cristal: „Vechea ordine internațională nu se va mai întoarce.” Nu, nu este o profeție apocaliptică, ci o constatare. În esență, bună. Excelentă chiar.

Adică, în răspăr cu cei care vor să oprim trenul vieții pentru a schimba mecanicul, nu dispare lumea, ci o anumită formă de organizare a ei, care funcționa mai mult din inerție decât din convingere morală. Iarăși, cât de utile se pot dovedi crizele, în sensul grecesc al termenului, pentru a reseta mintea, a întări trupul și a trezi sufletul!

Prin inspiratul Pavel, vas ales al înțelepciunii lui Hristos, noi ar trebui să știm bine faptul că „chipul lumii acesteia trece” (1 Cor 7,31), dar nu pentru că istoria ar fi abandonată, ci pentru că formele ei sunt trecătoare. Criza de azi nu este, așadar, sfârșit, ci judecată, impas, intersecție, imbold și apel.

Carney a spus limpede că nu suntem într-o simplă tranziție, ci într-o ruptură, iar așa ceva reclamă luciditate, nu nostalgie. Tradiția patristică numește asta discernământ (διάκρισις), virtutea fără de care binele și răul ajung se confundă. Or, o ordine bazată pe reguli doar invocate, dar nu respectate, nu este ordine, ci simulacru.

Relevant pentru noi, în partea asta de lume, este accentul pus pe rolul statelor mijlocii care, nefiind așadar imperii, nu fac nici figurație. În limbaj scripturistic, aceasta este logica drojdiei, nu a forței brute: puținul care dospește multul. Împărăția nu vine prin constrângere, ci prin responsabilitate însușită. La fel, la altă scară, și o ordine internațională minim funcțională.

Altfel decât temperatura retorică ridicată pe care o știm, discursul lui Carnet nu propune utopii și nu promite mântuiri politice. Nici, cu atât mai puțin, un nou ONU pe formatul unui club de golf cu taxă exorbitantă de membership. Propune ceva mai greu, dar cu promisiunea durabilității: onestitate, cooperare și seriozitate. Exact contrariul mesianismelor gălăgioase despre care cineva ca Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza, în termeni actualizați, că pacea sau prosperitatea clădite pe minciună sunt doar amânări ale conflictului, ale limpezirii forțate. Acesta este, în fond, miezul mesajului.

Pe scurt: nu orice ordine este bună doar pentru că e veche, așa cum nu orice criză este apocalipsă și, esențial, nu orice putere este legitimă, adică fertilă. Da, sub ochii lui Dumnezeu, istoria rămâne un spațiu al libertății și al răspunderii, iar Creștinismul, dacă este luat în serios, adică trăit nici lozincar și nici magic, reprezintă tocmai dovada și exercițiul acestei lucidități.

Doxa!