Dacă Erasmus sau Luther ar fi avut conturi de social media

Probabil că ar fi comentat aceleași evenimente cu care erau contemporani, dar ar fi fost distribuiți de audiențe complet diferite. Nu pentru că ar fi trăit în bule ideologice opuse, ci pentru că ar fi citit istoria în chei teologice pur și simplu incompatibile.

Erasmus ar fi fost, fără îndoială, cel care refuză consecvent isteria colectivă. Ar fi scris un status incomod, neviral, poate chiar enervant pentru cei care cer soluții rapide și vinovați exteriori: Non tam Turcae nobis sunt metuendi, quam mores nostri – nu atât dușmanul (turcii) din afară trebuie temut, cât moravurile noastre. Ar fi insistat că problema nu este cine ne atacă, ci ce am devenit, halul în care suntem cu capul și cu inima. Adică ar fi zis că Evanghelia nu se confirmă prin reacție, iar frica nu este criteriu al adevărului.

Pedagogic, adică tot enervant, el ar fi mers mai departe și ar fi postat ceva și mai greu de dat share: Christus non docuit pugnare, sed pati – Hristos nu a învățat să lupți, ci să pătimești. Sigur și predictibil, un mesaj etichetat drept „naiv”, „iresponsabil” sau „rupt de realitate”. Și totuși, Erasmus ar fi revenit obsesiv la ideea că fără convertire interioară orice victorie este iluzorie: Prius oportet nos Christianos esse, si volumus Turcas vincere – mai întâi trebuie să fim creștini, dacă vrem să-i biruim pe turci. Unde turcii nu sunt cei de azi, ci alteritatea violentă par excellence.

Sprijinit de principii lui, toți cu ambiții politice camuflate în strigăte de reformă a credinței, Luther, în schimb, ar fi scris mai scurt, mai dur, mai direct. Postările lui în Frühneuhochdeutsch fi fost masiv distribuite, tocmai pentru că oferă o cheie clară, de aceea facilă, de interpretare a fricii colective: Der Türck ist die Rute Gottes vnd des Teuffels knecht – turcul este nuiaua lui Dumnezeu și slujitorul diavolului. Istoria capătă sens imediat, precum faptul că Gaza vine de la gaz. În fine și pe scurt, evenimentele sunt citite ca judecată divină în desfășurare.

Dar Luther, fost călugăr augustinian, adică în același ordin din care provine și actualul papă Leon XIV, ar fi adăugat rapid o nuanță, într-un thread mai puțin citit pentru că prea profund: Wider den Türcken zu kriegen ist keyn geistlich, sondern ein weltlich werck – a lupta împotriva turcului nu este o lucrare duhovnicească, ci una lumească. Nu Evanghelia mânuiește sabia, ci statul. Numai că, aproape inevitabil, conștient de natura protecției de care se bucura, ar fi urmat și afirmația care închide cercul imposibil, pătrat: Gott regieret die welt auch durch das schwert – Dumnezeu cârmuiește lumea și prin sabie.

Aici s-ar fi produs ruptura de feed. Erasmus ar fi refuzat această transparență teologică a istoriei. Luther ar fi acceptat-o, cu toate riscurile ei. Unul ar fi avertizat că Evanghelia devine ideologie atunci când este lipsită de evenimentul ei fondator care este Hristos, cu consecințele practice cu tot. Celălalt ar fi susținut că istoria nu poate fi lăsată fără un sens teologic, în ciuda exemplului "negativ" al aceluiași Hristos, nici măcar în violența ei, că un cofetar iscusit al hermeneuticii pudrează orice ... rahat.

În fine, de ce este/ar putea fi această dispută atât de actuală, paradigmatică la propriu? Pentru că rețelele de socializare funcționează exact, la nanomilimetru, pe această falie. Ele cer interpretări spontane, ușor anterioare chiar faptelor, rapide, "deontologizări" imediate, vinovați clari, fără umbra de îndoială. În asemenea logică, linia erasmică este greu de „consumat”: cere timp, pocăință, distanță critică, bibliotecă și cugetare. În schimb, linia lutherană este mai ușor de viralizat: oferă sens, direcție, justificare. Chiar pretext. Orice s-a întâmplat sau se poate produce.

Instinctul patristic și în general discernământul ortodox sunt însă mai aproape de Erasmus măcar și din pricina faptului că Împărăția lui Dumnezeu nu are cont de social media și nu se validează prin trending. Concret, Evanghelia nu explică evenimentele, nu le capitalizează și nu le justifică. Le judecă, este adevărat, dar fără a le considera altceva decât și sunt: manifestări ale autonomiei umanității creată de un Dumnezeu non-tiran, iubitor, fie și cu riscul avariei emoțional-mentale a creaturii.

Poate tocmai de aceea, dar și din alte motive, sedimentate în timp - gândiți-vă ce ar fi avut de spus despre Epstein!, ca să citez un hronicar prieten - dacă Erasmus și Luther ar fi fost pe rețelele de socializare: unul ar fi fost acuzat că „nu face nimic”, iar celălalt că „spune lucrurilor pe nume”. Iar noi am fi fost, ca și acum, tentați să alegem nu adevărul mai greu, ci sensul mai comod.

Doxa!

PS Disputa Erasmus-Luther a fost tema primei mele prelegeri, acum circa 25 de ani, la o catedră germană.