Filtre

Când justiția, asemenea credinței, economiei, educației sau oricărei alte ordini instituționale majore, „trece” la propriu prin oameni, întrebarea asupra calităților celor care o mediază nu este una moralizatoare, ci structural-explicativă. Ea spune deja ce fel de justiție se face, concret, cum se face și cui folosește.

Anularea "succesului" lui Călin Georgescu, obținut prin mecanisme profund străine democrației, documentate ca atare, nu este, în sine, justificarea centrală a criticii aduse Curții Constituționale. Dimpotrivă. A fixa discuția exclusiv aici înseamnă a confunda efectul cu cauza. Or, intervenția finală a CCR în cauza CG nu ar fi fost necesară dacă toate filtrele politice anterioare – partide, instituții de control, servicii, mecanisme de prevenție și responsabilizare – nu ar fi cedat în bloc, la comandă. Faptul că ele au cedat atunci, iar astăzi tac sau acționează concertat, transformă eșecul inițial într-o complicitate prelungită.

În acest cadru trebuie citită și decizia Curții de a amâna, de a evita, de a se retrage procedural exact acolo unde se cerea asumare (cât pot detesta acest cuvânt!), responsabilitate instituțională. Când cei care „întrupează” justiția la nivel constituțional se opun nu prin argument, ci prin absență, fizică (doamna, mă duc la baie!), nu asistăm la o simplă disfuncție administrativă, ci la o degradare teribilă de autoritate. Justiția devine act tactic, nu act normativ, adică temporizare, nu judecată. Iar această degradare, să nu uităm, se adaugă unui fundal deja erodat: anularea voinței electorale, interpretarea extensivă a competențelor, lipsa de simetrie între putere și necesara, obligatoria răspundere.

De aici legătura directă, organică, cu protestele pentru o justiție depolitizată și pentru o normalitate elementară: fără pensii speciale, altele decât cele de serviciu, definite însă corect, fără privilegii extrase din afara contractului social, fără autoexcluderea magistraturii din viața reală a societății. O justiție care își negociază, respectiv își apără, prin mijloace proprii (conflictul de interese!) statutul de castă, care se separă material și simbolic de contribuabil, nu mai poate pretinde credibilitate civică. Sub nicio formă! Ea cere adică obediență, dar refuză reciprocitatea, invocă statul de drept, dar se sustrage regulilor comune ale responsabilității care stau la baza acestuia. Ce farsă!

Când corecțiile democratice nu mai funcționează pe parcurs, când filtrele sunt pline de mizerie, ci sunt aplicate așadar brutal, opac și tardiv, la capătul instituțional al sistemului, nu mai vorbim nici măcar despre funcționarea sau nu a statului de drept, ci despre administrarea panicată a unui colaps cauzat nemijlocit de cei care au fost deasupra noastră invocând egalitatea în fața unor paragrafe. Iar întrebarea decisivă nu este nici dacă o hotărâre este formal legală, nici dacă o instanță are competență interpretativă, ci cine își permite, în acest mod cinic și netransparent, să se joace cu România la acest nivel de putere – și de ce societatea este chemată, din nou, doar să suporte consecințele, nu să participe la regulile jocului.

Următoarea instanță: Sfântul Sinod. La bulivar, pe deal, birjar!..

Vax!