Analiza literară a poemului „A mai murit încă unul” de Radu Gyr. Dincolo de imanent

Poetul Radu Gyr a fost de mai multe ori laureat al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române în anii 1926, 1927, 1928 și 1939. Cu un doctorat în litere, poetul a îndeplinit rolul de conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. A avut o colaborare prolifică cu diverse reviste literare, precum „Universul Literar”, „Gândirea”, „Gând Românesc”, și altele, publicând articole, studii literare și poezii. Poezia sa este acum studiată alături de lucrările altor autori importanți, precum Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic. Astfel, contribuția lui Radu Gyr la literatura română este semnificativă și apreciată, dar, din păcate, din motive biografice este ocultată, deși poezia lui Radu Gyr face parte din patrimoniu liric românesc autentic de certă valoare al secolului XX.

Radu Gyr este un poet asociat de critica literară mai ales cu tematica detenției și a suferinței umane, dezvăluind perspectiva teandrică și metanoică prin versuri încărcate de empatie și dramatism. Poetul este un simbol al poeziei concentraționare din lirica universală. Spre exemplificare, poezia „A mai murit încă unul” a fost scrisă în închisoarea de la Aiud în perioada detenției comuniste, fiind o creație specifică liricii carcerale și publicată de-abia postdecembristă, dar adevărata sa vechime datează din anii ’50-’60, fiind considerată emblematică de critica literară pentru poezia universului concentraționar. La Aiud, Radu Gyr a parcurs cu jertfă „Calea Crucii” și tot aici își scrie o parte din monumentala sa operă, pe cioburi de sticlă, pe cârpe, bucăți de săpun și mai ales în memoria sa și a celorlalți deținuți care-l venerau pe poet.

Poemul „A mai murit încă unul” reflectă o realitate dureroasă, descriind moartea unui individ dintr-o masă anonimă, subliniind sentimentul de dezintegrare socială și umană. Moartea devine un personaj comun în gulag, un „prieten” crud care îi răpește pe rând pe deținuți.

„A mai murit încă unul –

cu foamea pe față,

cu ochii de ceață,

cu mâini ca tutunul.”

Poemul abordează tema morții și a suferinței în contexte de colectivizare, evidențiind degradarea umană și indiferența societății față de soarta individului. Fiecare moarte este menționată cu un ton monoton, evidențiind caracterul repetitiv și inevitabil al morții în viața celor marginalizați și sortiți pieirii pentru în „războiul de clasă” dus de comuniști. „Foamea pe față” și „mâini ca tutunul” exemplifică starea de degradare și o pre-anunțare a sfârșitului pământesc al celor care sunt sortiți pământului. Gyr utilizează imagini puternice, precum „cu foamea pe față” și „cu mâini ca tutunul”, pentru a descrie condițiile sordide ale existenței cotidiene. Pentru deținut foamea și lipsa tutunului sunt imagini corelative în penitenciar. Aceste imagini ajută la crearea unui contrast între viață și moarte, între suferință și eliberare. Moartea devine o eliberare, un final, dacă nu fericit, măcar izbăvitor și pentru credincioși chiar mântuitor.

„A mai murit încă unul

din nemernica gloată

care pe rând se duc.

Unul câte unul.”

Versurile sunt construite într-un ritm repetitiv, („Trei, șase, opt, zece…”), care reflectă o enumerare morbidă ce captează ideea de masificare și desensibilizare a preajmei. Repetiția întărește sentimentul de fatalitate și inevitabilitate a morții în rândul celor ce se află într-o situație precară. Nimeni nu scapă experimentului carceral totalitar. Deznădejdea i-a cuprins pe deținuții care au devenit doar numere spre moarte. Dezumanizarea transformă omenirea „comunistă” într-o gloată.

„Trei, șase, opt, zece …

A mai murit un mișel.

Ce bine de el

că-i liber să plece!”

Azi n-o să-l mai frigă

în vise de fiere

nici trup de muiere

și nici mămăliga.

Poetul ca prizonier de zeci de ani în temniță comunistă surprinde trăirea deținuților într-o manieră autentică. El nu scrie despre suferință din cărți, ci chiar a experimentat acest destin claustru. Suferința din gulag este un balans elocvent între durerea fizică și cea spirituală, între sacru și profan. Pe mort nu-l „mai frigă/în vise de fiere/nici trup de muiere/și nici mămăliga.” A mai murit un „mișel” arată epitetul pe care regimul totalitar îl oferea celui închis, adică doar un număr împins spre moarte. Enumerarea reprezintă omniscența morții în fața vieții celor închiși. Tonul poemului oscilează între melancolie și o notă de ironie amară, chiar cumplită („Ce bine de el / că-i liber să plece!”). Această dualitate sinistră reflectă ambivalența față de moarte: deși este o eliberare, ea aduce și tristețe și pierdere. Versurile transmit o stare de resemnare, dar și un ușor dispreț față de societatea care ignoră suferința. Deținuții sunt destinați de regimul comunist spre moarte, pentru a fi „tovarăși de moarte” cu foștii colegi de celulă.

„Ah, Domnul, prea bunul,

îl mângâie foarte.

Tovarăși de moarte,

poftim încă unul!”

În această strofă asistăm și la o ironie a poetului, pentru că cei destinați morții devin tovarăși de moarte în lumea de dincolo, unde posibil să asistăm la o pregustare a raiului deși autorul nu ne spune sau sugerează așa ceva, lăsându-ne pe noi să visăm. Este maniera lirică a unui mare poet de a se face înțeles prin sugestie și simboluri. Poemul poate fi interpretat ca o critică la adresa sistemului socio-politic care conduce la alienarea și moartea individului. Gyr mai sugerează că individul își pierde identitatea în fața unei societăți nemiloase, iar moartea lui devine un eveniment banal, uitat rapid de cei prezenți supuși experimentului carceral.

Din punct de vedere estetic, Gyr reușește să creeze o atmosferă sumbră, dintr-o lume diabolică, dar și reflexivă. Utilizarea unui limbaj simplu și direct contribuie la impactul emoțional al mesajului. Metaforele nu sunt complexe, dar sunt de o simplitate penetrantă: „ochii de ceață”, aducând aminte simbolic de Oedip orb de Sofocle, care-și caută sensul plătindu-și păcatele. E ironia tragică și subtilă a lui Gyr față de călăii care i-au băgat la închisoare. Contrastul între imaginea morții și o viață plină de suferință scoate în evidență nu doar drama umană, ci și degradarea valorilor morale într-o societate aflată în colaps, pentru că e construită pe lipsa de credință, deci fără empatie și umanitate.

„Lăsați-l să plece!

Nu spuneți o vorbă!

Ne lasă o ciorbă

și-o pâine rece.”

„A mai murit încă unul” este un poem profund și zguduitor, care abordează teme fundamentale precum moartea, suferința și alienarea în universul concentraționar comunist, dar perfect valabile și actuale la modul general al subiectului legat de claustrare în regim de detenție. „Eliberarea” din claustrarea forțată se poate face prin credință, specific stilului caracteristic encomiastic al lui Gyr, care invită la reflecție asupra condiției umane într-o lume tot mai glacială și nepăsătoare. Paradoxal, moartea devine o eliberare izbăvitoare pentru cei închiși nevinovați în temnițele comuniste. Iar în celula rămasă unul devine multiplu, dincolo de banalitatea răului, fără speranță, dar cu o ”ciorbă și o pâine rece” în plus rămasă. Lucru care îmi aduce aminte de finalul labișian din poezia ”Moartea căprioarei”: mănânc și plâng, mănânc. Poezia transpune, transfigurată și translucidă, prin lirismul sumbru o lume supusă dictatului totalitarismului, fără umanitate și fără Dumnezeu. Poezia lui Gyr transmite din subsidiar o dorință atavică de libertate răscumpărătoare dincolo de imanența trecătoare a morții.