Lăcomia ascetului (corupția ca schizofrenie publică)

Lăcomia ascetului, injustiția justițiarului, dopajul sportivului și altele asemenea sunt contradicții fundamentale, ontologice am spune, ilustrate de cei care ies complet din misiunea/breasla de pe urma căreia se bucură de statut social și sursă de venit. Nu este ca atare ceva nou, dar de fiecare dată când ne reîntâlnim cu schizofrenia dintre etichetă și realitate, când desfacem ambalajul care promite carne proaspătă, dar ne întâmpină un miros de putreziciune, tresărim scârbiți, revoltați, indignați.

Pentru asemenea situații, ajunse cotidian în țările slabe, toate marile segmente profesionale s-au dotat cu instrumente de autocontrol și autocorecție. Acestea, cum (re)vedem recent, nu sunt doar frecvent ineficiente, dar se transformă în tot atâtea surse de ambiguitate, de complicitate și de justificare a răului sistemic. Precum, tot recent, seria de dezvăluiri despre imoralitatea unor slujitori ai credinței care s-a fâsâit prin trimiterea de către Patriarhie la nivelul (i)responsabilității eparhiale.

La fel, cam peste tot unde privești, indiferent de domeniu. La urma urmelor, aceasta este corupția nemijlocită. Până la furt, violență, foloase necuvenite și altele de felul ăsta, obiective, corupția înseamnă falsificarea, la rândul ei cu caracter obiectiv, a evidențelor, menținerea unei anti-lumi, a unei narațiuni în răspăr cu realitatea: titluri improprii - golani numiți "domni" -, evlavioși cu sufletul în rai și slănina în pod, studii inexistente și diplome false, poziții cumpărate, abuzuri acoperite din hârtii.

Că slăbiciunea este constitutivă naturii umane trăind sub zodia păcatului, a căderii - realitate rezumată pseudosapiențial în constatarea că "oameni suntem"! -, nu reprezintă nicio explicație și cu atât mai puțin o justificare. La urma urmelor, zilnic ne luptăm, în medicină de pildă, cu efectele vieții spre moarte, luând act de limite, dar nelăsând ca ele să câștige fără o minimă rezistență din partea noastră. Supraviețuirea speciei a fost posibilă tocmai datorită refuzului fatalității.

Așadar, nu este nici în cazul Justiției de la noi o fatalitate ca oamenii legii să fie subjugați de politicieni și interlopi, adesea în una și aceeași persoană, cum nici mediocritatea nu trebuie să ajungă, cum ne explică nu fără ironie principiul lui Peter, azimut inconturnabil al carierei oricărui bun profesionist care, inițial, s-a validat prin competență și, din treaptă în treaptă, ajunge să întrupeze fix opusul acesteia precum un excelent fost fotbalist care antrenează în prezent mizerabil.

Concluzia: primenirea, înnoirea, îndreptarea lucrurilor se face prin oameni, existenți tăcut în toate sistemele, structurile și organizațiile, industriile și profesiile, care fără să pretindă că sunt îngeri, se opun cât pot, întâi de toate interior, în suflet și conștiință, să devină demoni, să cadă pradă ademenirii, amăgirii. La urma urmelor, am văzut pe viu: mai mulți bani în Justiție nu au dus decât la injustiție, nu la corectitudine, nu la independență, ci la corupție, adică dincolo de limita superioară a asigurării vieții decente.

Doxa & Detox!

* Firește, trimiterea la schizofrenie are în vedere divorțul dintre teorie și practică, nu spectrul de boli cu care se luptă unii dintre semenii noștri.