Teologie versus ecologism (o clarificare la început de nou an bisericesc)

De peste trei decenii, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, 1 septembrie marchează în Ortodoxie nu doar liturgic anul nou al credinței, ci inclusiv al grijii noastre pentru Creația lui Dumnezeu. Receptarea acestui moment instituit este însă foarte lentă. Poate că este și firească. Martori la frenezia ecologistă, la ideologizarea și capturarea culturală a unui bun comun, probabil că este mai sănătos să nu intri, ca prostul, în corul celor care se cred, oricum, deștepți.

Cunosc deja din anii trăiți în Occident tipologia: oameni posedați de certitudini, deschiși, prietenoși cu agenda minorităților sexuale, fără dileme bioetice, antifasciști feroce dar culanți până la admirație față de comunism, "selecționeri" de sticle goale, plastice și cartoane, mâncând bio, fanatici ai speciei veveriței albastre pentru salvarea căreia o autostradă poate fi mutată sute de kilometri, inculți cu lecturi însă la zi, adică ancorați doar în prezent și profețind viitorul (lor), agresivi și cu o inteligență emoțională subdezvoltată, de unde și potențialul de a fi manipulați sistematic, fani anticorupție, firește, dar primind salariu de la firme care speculează pe burse, capabili de sensibilități estetice, dar nu și de profunzimi, de regulă antireligioși.

Dacă sunt, rezidual, religioși, atunci ai pastoral în fața ta un imens șantier sufletesc, un amestec de evlavie imatură și de formalism "procedural", de istețime și tâmpenie, de candoare și joc social. Mulți dintre ei cei care au transformat ecologia în ecologism trăiesc într-o depresie continuă, nemulțumiți că nu se face mai repede și mai mult pentru oprirea încălzirii globale. În consecință, aruncă bulion peste picturi celebre, se lipesc de caldarâm sau, cum era până la pandemie, chiulesc, dacă studiază, vinerea de la școală. Nu, nu îi judec, ci doar încerc să îi privesc mai atent.

Revenind însă la Creație, cea pe care ecologiștii nu o înțeleg, dar pretind că o apără, credința ortodoxă are două viziuni extreme care, împreună, nasc un paradox: dar al lui Dumnezeu, de unde și responsabilitatea pentru ea, lumea este limitată, de unde și lipsa iluziilor și a basmelor despre "salvare". Deloc întâmplător, Hristos, Domnul nostru, ne tot indică alte orizonturi. Sfârșitul lumii nu este, teologic, o metaforă, ci o descriere anticipată. Nici nu ar putea fi altfel: Creația, căzută prin păcatul libertății prost folosite de către om, nu se poate eterniza în ciuda morții zilnice a creaturilor pe care le găzduiește. Desigur, lumea nu trebuie să piară cu moartea fiecăruia dintre noi, altminteri nu ar mai avea noimă să facem copii și să nădăjduim că o să "prindă" și ei, precum noi, ceva din bucuria darului divin al vieții terestre. Firește, conștiința finitudinii nu poate scuza sau încuraja mai departe nici neglijența, crima cu premeditare în raport cu mediul.

În fine, nu îmi iese din minte contradicția fundamentală a acestor vremuri: cu cât sporesc măsurile, bugetele și proiectele pe teme ecologice, cu atât mai abitir omul, încununarea Creației, este mai aproximativ, definit nici după gen și nici după natură, atașat în curând unei mașinării mai inteligente decât el sau altele asemenea. Ce sens, la urma urmelor, mai are o planetă "salvată" de proprii ei locuitori? Îți vine să crezi că idealul nemărturisit, drăcesc de-a binele, este modificarea Rugăciunii Domnești: în loc "precum în cer așa și pe pământ", "precum pe Lună așa și pe Terra".

Doxa!