Habarnismul confesional-etic (despre cum încurci sistematic borcanele)

Cristian Pîrvulescu reușește performanța de a transforma o reformă fiscală într-un război confesional imaginar. Sobrietatea, munca, răspunderea pentru banul public și refuzul risipei devin la el „etică protestantă”, în vreme ce dependența de stat, clientelismul și tolerarea dezechilibrului bugetar ar exprima o „teologie implicită, de sorginte răsăriteană”, în care mila ar fi superioară dreptății, iar iertarea datoriilor, virtute. Ei bine, nemțește spus, totul este mehr als dumm: premisa este nedovedită, termenii sunt folosiți impropriu, concluzia nu decurge. Spre lămurirea cititorilor lui CP, mila creștină nu suspendă dreptatea, iertarea nu anulează răspunderea, iar Ortodoxia nu este infrastructura spirituală a sporului bugetar, iconostasul dintre economia liberă și desfrâul financiar al statului. Paternalismul românesc se explică mai curând și mai simplu prin modernizarea incompletă, clientelism, comunism, colectivizare și lunga pedagogie a politicului care ia inițiativa cetățeanului pentru a-i restitui, periodic, câte o mică parte pe post de privilegiu.

Nici Böckenförde nu scapă mai bine din această cămară dezordonată. Formula lui nu spune că o reformă economică are nevoie de populația morală potrivită și nici că ordonanța de urgență trebuie precedată de o catehizare fiscală. Ea numește riscul constitutiv al statului liberal secularizat: acesta trăiește din premise de libertate, încredere și autocontrol pe care nu le poate produce prin constrângere fără să-și nege tocmai caracterul liberal. Pîrvulescu răstoarnă sensul: din limita puterii statului face justificarea unei pedagogii sociale conduse de analiști, iar dintr-o reflecție asupra libertății scoate o teorie despre imposibilitatea românilor de a primi reforma. Na, belea! Or, Böckenförde îi cheamă pe catolici și nu numai să intre responsabil în treburile statului democratic, adică fără atitudinea din Kulturkampf, dar nu îi oferă statului un certificat pentru a clasifica societățile după presupusa lor maturitate etică.

În fond, acesta este maximumul de subtilitate pe care îl poate produce un intelectual de stânga atunci când se apropie de valori real conservatoare. Disciplina, sobrietatea, continuitatea, obligația, libertatea comunităților față de stat îi devin inteligibile numai după ce sunt trecute prin Weber și declarate protestante. Ortodoxiei îi rămân mila prost înțeleasă, pasivitatea și paternalismul. În asemenea condiții de presetare cognitivă, nu avem analiză, ci repartizare confesională a virtuților și viciilor. Iar asemenea exerciții îl fac pe autor coresponsabil pentru caricaturizarea valorilor europene: vreme de trei decenii, o categorie de sinecuriști ai tranziției, ilustrată de CP, a administrat selectiv vocabularul democrației, societății civile, reformei și statului de drept, până când cuvintele au început să semene cu instituțiile care le distribuiau. Dacă nu cădea comunismul, probabil că același zel clasificator și aceeași disponibilitate de a explica savant linia zilei l-ar fi recomandat pentru biblioteca unei județene de partid. Au căzut însă, prin jertfa a o mie și ceva de oameni, partidul și județeana. Bibliotecarul ideologic s-a adaptat.

Tocmai citind astfel de năzdrăvănii înțelegem de ce este nevoie de o teologie socială ortodoxă articulată, critică și competentă. Lecția este știută pe de rost: când Biserica nu-și formulează singură vocabularul etic privind dreptatea, proprietatea, munca, solidaritatea, subsidiaritatea, statul și libertatea, locul nu rămâne gol. Îl ocupă amatorii care îi explică apoi din exterior ce ar gândi și de ce ar fi vinovată. Cartea lui Schmitt despre BOR în modernitate este un exemplu înrudit: în absența unei istoriografii bisericești suficient de exigente cu propriile instituții și suficient de inteligibile pentru public, sinteza din afară capătă autoritatea verdictului, chiar acolo unde selecția faptelor și cheia interpretativă cer contestare. În lipsa discursului propriu, Biserica nu devine mai tainică. Devine obiectul explicațiilor altora. În bună ambivalență modernă, aiurelile lui CP sunt și ele un argument să ne luăm misiunea mai în serios.

Doxa!