Sensul istoriei (sau despre frica de viitor)

După capitularea Germaniei național-socialiste a lui Hitler, în primăvara lui 1945, au apărut tot felul de cărți, eseuri sau studii, despre sensul istoriei, cumva după modelul lui Spengler de după primul război mondial. Cumpăna reprezentată de oroarea trăită recent - metabolizată și printr-o insuportabilă inutilitate a unei "teologii după Auschwitz", cum se exprima programatic Dorothee Sölle, fapt care nu relativiza rezistența unei "bekennende Kirche" din mijlocul căreia se va impune figura martirică a unui Bonhoeffer - imprima o tendință pesimistă, iar asta în condițiile în care crimele nazismului nu erau nici măcar cunoscute în întregime. Tendința sufletească și mentală era dominată de clipa apăsătoare, războiului de rasă urmându-i nemijlocit cel de clasă, cel dintre bolșevismul egalitarist și capitalismul crud. Pe acest fundal, sugerat din câteva linii, înțelegem proclamarea, după căderea comunismului, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, de către Fukuyama a „sfârșitului istoriei”, replică la hegelianismul adaptat cu forța de marxism, dar cumva pe aceeași linie a epuizării la superlativ a umanității. 

Confruntați cu falimentul pe două fronturi – nazist și comunist – al modernității ca proiect, studioșii epocii au căutat meta-sensuri, adică semnificații dincolo de accidentele de parcurs, oricât de dramatice. În felul lor, încercau să își recapete și să ofere curajul în fața istoriei. Jaspers, fost profesor în orașul formării mele, la Heidelberg, dezvoltă cu spiritul lui adânc și înzestrat – filosof, teoretician literar și psihiatru! – teza genezei modernității ca fenomen pornind din mai multe locuri și prin mai multe canale de comunicare în același timp. Concret, pentru Jaspers, timpul modern începe „sincron” în China, India, Persia și Grecia prin figuri de felul lui Buddha, Zaratrusta, profeții Vechiului Testament și filosofii greci. Adică, din punct de vedere al măsurării timpului, cu cel puțin două secole înainte de Întrupare. El numește asta „timpul pe ax” sau "axa timpului", dacă vreți (Achsenzeit).

Insist: o astfel de reconstrucție retrospectivă avea scopul manifest, disperat chiar, de a investi istoria cu sens, salvând, concret, proiectul modernității eșuat groaznic în crima de rasă și ulterior în cea de clasă. Cu cât plasezi geneza mai în urmă, ca să mă exprim astfel, cu atât eșecurile recente par mai puțin constitutive, previzibile, genetice cumva, cât mai curând accidentale, forțate, incapabile să compromită esența și direcția originare. Din perspectiva lui Adam și a Evei, tembelii contemporani par toți, fără rest, niște clauni, figuri caraghioase în ciuda răului pe care îl fac nemijlocit și prin care astfel ne otrăvesc cotidianul. În aceeași logică avea să citească oroarea umană inclusiv minunata Hannah Arendt în a sa clasică „Banalitate a răului”, o carte care nu ar trebui să lipsească din canonul de lecturi al fiecărui teolog, inclusiv sau mai ales al celui ortodox. Revin: să dai sens istoriei, altfel decât pe cale religioasă, este un efort în care luciditatea lăcrimează. 

La această oră și nu doar la noi, mulți au frică, omenește legitimă, de viitor. Ținând cont de caracterul imprevizibil, citit exclusiv în cheie negativă, care domină, mai ales după ultimele mișcări ale recentei administrații americane, cu războiul din țara vecină, în ceea ce ne privește, este de înțeles că demagogii momentului exploatează fără jenă și fără inimă spaima, nesiguranța, groaza, incertitudinea. De fapt, grămada asta de profitori ai timpului sunt niște pseudo-regi taumaturgi, posesori ai antidotului la ciumă, ca să îl parafrazez pe Bloch. Ei epuizează ultimele rezerve de raționalitate ale modernității, de unde tendința vizibilă să se folosească bezmetic din tezaurul simbolic religios sub privirile unei ierarhii eclesiale care, în mare parte, nu pricepe nici ea în ce scenariu este distribuită. Faptul că noi, bisericește, întreținem realități paralele – sfințiri, aniversări, centenare etc. – doar va întârzia nițel momentul coliziunii dintre himere. 

Iată destule motive să reluăm sau după caz să revenim la o teologie robustă a istoriei, a timpului care ne-a fost îngăduit. Iar aceasta, istoria, din perspectiva Celui întrupat, crucificat și înviat, este orice altceva dar nu un success story, o afacere reușită. Dimpotrivă. Dacă modernitatea, cu sau fără o Achsenzeit, a mizat pe progres, pe noutate, pe depășiri de neputințe, pe victorii, inclusiv sau mai ales tehnice, o teologie creștină a timpului îndeamnă la realism, inclusiv, da, la umilință, fără a fi antidemocratică, superstițioasă, agresivă sau refractară la statul de drept. Am să mai scriu pe temă după ce termin de citit și analiza lui Assmann, o carte pe care sper să o văd tradusă cât mai curând în românește. Sensul istoriei, oricât de bombastic sună, este sensul pe care îl regăsim în propriile vieți, oricât de banal pare. Iar dacă te lipești de Hristos, penalizat de istorie ca nimeni altul, ai o temelie sigură. 

Doxa!