Palamismul

Palamismul, precum origenismul, nu reprezintă doar o teologie, cât mai cu seamă un context teologic, imediat și mai ales ulterior. Sigur, departe de a își fi gândit propria viziune în termeni de sistem, Sfântul Grigore (Palama) al Tesalonicului a fost în miezul ultimei mari dispute, cu miză pe măsură, a Bizanțului muribund. Dând numele celei de a doua Duminici din post, dar și prăznuit în 14 noiembrie, cel care avea să ajungă arhiepiscop al celei de a doua cetăți bizantine, ca importanță, după Constantinopol, a prefațat, direct și mai ales indirect, o seamă de mutații care, adunate, fac din palamism celălalt nume al schimbării de paradigmă în ecoul și umbra căreia ne regăsim și azi.

Prima consecință a acestei schimbări, să o numim teoretică, privește raportul dintre teologie și filosofie, generic vorbind, "clarificat" unilateral prin încurajarea unei practici pronunțat anti-filosofice, Varlaam Calabrezul, oponentul palamismului de primă oră, ajungând epitom al raționalismului periculos, cu toate consecințele care decurg din această caricaturizare a raportului dintre revelat și explicat/explicabil. O bună parte a anti-intelectualismului din mediul mânăstiresc, din ierarhie, din cler și chiar din popor își are rădăcina în neînțelegerea și neasimilarea serioasă, profundă, a lui Palama și a criticilor la adresa lui. Or, consecința pe termen lung este intrarea Ortodoxiei post-bizantine în modernitate fără instrumentele de lucru necesare, fapt care ne afectează cotidian până în dimineața acestei zile, doar doxologia Misterului salvându-ne la propriu. Or, precum în pandemie, când haina liturgică nu mai poate fi îmbrăcată, goliciunea teologică ne vădește.

A doua consecință, să o numim practică, rezidă în raportul dintre monahism și autoritatea teologică a Bisericii, adjudecată de călugări, mai ales de cei athoniți, în detrimentul episcopatului însuși și, mai departe, a calității teologice intrinsece a laicatului ca posesor al acelui intellectus fidei atât de necesar în actul discernământului și ulterior al mărturisirii. Or, din momentul în care monahismul ajunge în epoca palamită singurul sediu al teologiei, repet: în detrimentul episcopatului, al clerului de mir și al laicatului, nu ne mai mirăm că lipsa de cateheză la nivel parohial nu este resimțită în mod evident ca pericol, așa cum traducerile triviale de azi ale virtuții monastice fac posibile fenomene de guru ale "energeticienilor" calistrați și baștovizați, ai celor cu "mai mult" sau chiar "abundent" Har.

Revenind, toate acestea nu sunt, înmănuncheate, teologia lui Palama, ci elementele constitutive ale contextului teologic de care aminteam la bun început. Motiv să vedem în recuperarea palamismului, a propriului său context, genuin, una dintre căile de îndreptare a aberațiilor la care am ajuns și în care stăm prinși precum morcovul înfipt în nisipul pivniței. Iată, mai departe, de ce, azi, precum în ziua sa de pomenire, să medităm și să cântăm deopotrivă: "Luminător al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii şi învăţătorule, podoaba monahilor, apărătorule cel nebiruit al teologilor; făcătorule de minuni, Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre."

Sus să avem inimile!