Povestea asta cu garanții de securitate amestecate cu cedări de resurse minerale am mai văzut-o în istorie, chiar în istoria României

E vorba despre echilibre și interese, nu prea există principii imanente și imuabile în relațiile internaționale, ca să folosesc o expresie deprinsă de la un coleg de liceu, așa se lucra pe vremea noastră în liceu taică, cu chestii imanente și imuabile. Pentru că la asta trebuie să căscăm larg ochii acum: la echilibre și interese.

Deci. (Asta e o aroganță, la noi în liceu dacă începeai cu „deci” la istorie primeai nota 2, la vârsta mea îmi permit să încep o argumentație cu „deci”). O să vă zic o poveste foarte puțin cunoscută, cu garanții de securitate și tratate economice cu cedări de resurse minerale. În martie 1939 Hitler invada ce mai rămăsese din Cehoslovacia după Tratatul de la Munchen. Puțin mai înainte venise la București relativ discret un băiat de la Berlin, Helmuth Wohltat, un economist german cu idei ciudate, pe vremea aia teoretiza necesitatea unei uniuni monetare și vamale europene, scria studii despre integrarea economică a Europei și specializarea regiunilor pe ramuri, dispariția granițelor, chestii transnaționale. În timpul liber, ca să câștige un ban, lucra pentru un alt băiat de la Berlin, Hermann Göring. Așa, și Helmuth Wohltat a venit la București să încheie un tratat comercial cu România, îl interesa mai ales petrolul. Flăcăii de la București au priceput repede mesajul: Cehoslovacia dispare de pe hartă, băiatul Helmuth vine și ne cere petrolul.

În cărțile de istorie scrie că România a fost aliată în perioada interbelică cu Franța și Marea Britanie, dar asta e așa, o vorbă de dânșii inventată. În 1939 sistemul de alianțe al României se ducea pe apa Sâmbetei cu mare viteză, dispăreau aliații unul după celălalt. Nu prea avea România tratate de alianță eficiente, iar ce avea făcea puf! – și dispărea. O soluție de moment, o improvizație ca să-i zicem așa (dacă poți lega cu sârmă e păcat de Dumnezeu să pui șurub!) au fost garanțiile franco-britanice pentru România și Polonia după dispariția Cehoslovaciei. Adică Londra și Parisul au promis că garantează frontierele României și Poloniei așa cum existau în 1939 – când, cum, în ce condiții se puneau în practică aceste garanții franco-britanice nu știa nimeni exact. Și așa s-au înființat prin Tratatul Wohltat firmele mixte germano-române pentru exploatarea resurselor din România care îi interesau pe băieții de la Berlin (mai ales petrol). Firme care treptat au tins către un monopol în domeniile lor. De funcționarea acestui tratat s-a ocupat la București un băiat pe nume Carl Clodius, căruia românii i-au făcut cadou în august 1944 o excursie în Uniunea Sovietică doar dus după ce l-au predat trupelor sovietice. Clodius a zis să nu rămână dator și i-a învățat pe sovietici să facă Sovromurile pe modelul Tratatului Wohltat. Toată lumea a avut de câștigat din afacerile astea, mai puțin românii.

Ideea este că în septembrie 1939 când Germania și Uniunea Sovietică au invadat Polonia s-a văzut foarte clar ce valoare aveau garanțiile franco-britanice – ștergerea Poloniei de pe hartă a durat câteva săptămâni. Există bănuiala că cedările economice din Tratatul Wohltat au făcut ca parteneriatul germano-sovietic să se manifeste în 1939 în Polonia și nu în România, deși faptul că Polonia avea granițe comune cu Hitler și Stalin pare să fi fost principalul argument al parteneriatului dintre cei doi căpcăuni. România a anunțat că renunță la garanțiile franco-britanice după ce a dispărut și Franța ca putere militară – și a primit garanții germane după ce a cedat Uniunii Sovietice Basarabia, Ungariei Transilvania de Nord-Vest prin Diktatul de la Viena și Bulgariei Cadrilaterul. Garanțiile Germaniei naziste au durat cât a durat și regimul nazist.

Istoria nu se repetă, poate anumite structuri sunt similare, însă echilibrele și interesele de acum aproape 100 de ani nu se repetă în prezent. Adică este inutil să căutăm paralele, cine e Hitler acum, cine e Stalin acum și etc. Trebuie să urmărim interesele reale ale actorilor geopolitici (în măsura în care ne putem da seama care sunt acelea!) și să încercăm să apreciem echilibrul de forțe (din nou, în măsura posibilului). Enunțarea unor seturi de principii imanente și imuabile este absolut lăudabilă, însă întrebarea este în ce măsură această enunțare de principii este o reflexie a intereselor și ce capacități reale de susținere a acestor interese există?