Cine "iartă" Rusia de azi nu va putea fi iertat de cei de mâine

Vechii greci și Papa recent Francisc nu au prea multe în comun. După decenii de lupte, cu vecinii spartani sau cu alte neamuri, mai ales cu perșii ("iranienii" de azi), atenienii își pun problema iertării și a memoriei. Cu iertarea nu prea știau cum să opereze, lăsarea de la tine, fie și cu titlu personal, sufletesc, traducând-se public prin slăbiciune. Adică nu puteau ierta generic, pe față. Cu indivizi de soiul acesta se va confrunta inclusiv Pavel, cel trimis de ei la plimbare precum un țambalist cu coarde rupte. 

Problema cetății era însă ce fel de memorie avea să fie lăsată generațiilor viitoare. Dialectic sau cum vreți să îi spuneți, chestiunea va fi pusă în termeni de aparent antagonism. Pe de o parte, unii spuneau că memoria nedreptății, a pierderilor, a necazului este borhotul care, fermentând, duce la noi lupte, la alte pierderi, necazuri. Concluzia: uitarea este singura soluție și, mai mult decât atât, o rațiune de stat. La struguri noi, un butoi nou. Un fel de Beaujolais nouveau memorial. 

Pe de altă parte, alții considerau memoria, mai ales cea legată de adversități, ca reprezentând liantul societal: suntem uniți în orizontul unui dușman extern. În plus, pe fondul memoriei, nicio tentativă de răz-bunare nu este inutilă. Dimpotrivă. În numele celor căzuți, îi retezi pe cei care mai stau în picioare și a căror existență te sfidează. Revanșa trebuie luată, emoțional și teritorial deopotrivă, când se ivește momentul. Memoria ca armă de distrugere în masă. Cei de azi sunt cei morți de ieri. O luptă crepusculară.

Evanghelia Celui din Nazaret amestecă, precum știm, furtunos planurile. Iertarea dușmanului, întoarcerea celuilalt obraz, iubirea drept comandament suprem - toate la un loc și fiecare în parte presupun o schimbare în adâncime nu a agresorului, ci a celui agresat. Ceea ce este bine: nu poți trăi o viață cu toxinele răului altuia ca și cum ai fi tu însuți rău. Tăierea nodului gordian, eliberarea de obsesii, recuperarea păcii - aceasta este terapia. Unică. 

Acum, în contextul războiului din Ucraina, a spune, ca episcop al Romei, că ucrainienii trebuie să își ierte invadatorul, asta este o traducere abruptă a învățăturii scripturistice. Da, latino-american, poți încerca să ierți pe vânzătorul de droguri care ți-a ucis, pe banii proprii și sub ochii tăi, copiii. La fel, poți ierta pe militarii de la putere care ți-au executat jumătate din familie. Principial, poți face câte piruete etice dorești. 

Dar, la firul ierbii - indiferent de strategiile false sau falsificate, de banii irosiți, de economiile ruinate ale unor continente sau de instabilitatea politică rezultată -, nimic nu poate fi mai improbabil decât aplicarea apelului la iertare. Cu orice preț. Chiar dacă, Duminică după Duminică, predicăm impracticabilul, idealul, simțul realului ne împiedică totuși să confundăm oaia cu lupul. 

Cine "iartă" Rusia de azi nu va putea fi iertat de cei de mâine. 

Doxa!