"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Importanța Tratatului cu privire la relaţiile de buna vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, semnat la Constanța pe 2 iunie 1997, a fost și este exagerată. Iar asta s-a datorat exclusiv minților ceaușisto-securisto-revizioniste din anii 90 și de la începutul anilor 2000.
Cohorta de revizioniști turbo-patrioți ai Kremlinului în frunte cu Corneliu Vadim Tudor încerca să compare acest tratat cu dezastruosul Pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, inducând în opinia publică românească ideea falsă că România în 1997, ca și în 1940, a cedat/pierdut teritorii fără să tragă un singur glonț (detalii AICI).
În realitate, comparația este de-a dreptul obscură, căci la data de 2 iunie 1997, Ucraina (în granițele sale actuale) era recunoscută internațional de către toate statele și guvernele lumii, inclusiv de către Rusia. Nu se punea problema ca Ucraina să își revizuiască frontiera cu statul român și să-i ofere României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, locuite de către ucraineni majoritari și români minoritari.
Totuși, cohorta revizioniștilor turbo-patrioți fie din politică, fie din fosta Securitate, Miliție și armata ceaușistă, era convinsă, cum este și astăzi pro-rusa Diana Șoșoacă (care a cerut și ea denunțarea Tratatului – detalii AICI), de așa-zisa “ cea mai mare trădare postdecembristă” a României față de ucrainenii și românii nord-bucovineni și sud-basarabeni, iar asta fără să ne spună că la referendumul din 1991, ultimii votaseră covârșitor în favoarea independenței Ucrainei, mărșăluind pe străzile Cernăuțiului, Ismailului și Odesei cu drapele ucrainene (detalii AICI).
Apelurile la rememorarea și revendicarea unui trecut idealizat ar trebui încă cercetate și puse foarte bine în contextul anilor de atunci, al destrămării URSS, al independenței Ucrainei și al eforturilor lui Elțin de conservare, măcar într-o anumită măsură, a structurii imperiale create prin război și ocupație de Lenin. Care erau, așadar, intențiile reale ale lui Iliescu în 1991, atunci când a “nerecunoscut”, la ordinul Kremlinului, referendumul din Ucraina, sau ale apelurilor pretins patriotice ale securistoidului isteric Vadim, în 1997?
Oare nu cumva instigarea la război împotriva Ucrainei, la comanda Kremlinului, și la sacrificarea tinerilor din România?
În actualul război, ocupanții ruși, cu tot arsenalul și potențialul lor uman, au plătit deja cu 800.000 de vieți visele țarului Putin de a ocupa teritorii ucrainene și a-i subjuga pe o parte dintre est-ucraineni. Acest preț va mai crește, și nu doar în vieți, pentru că pierderile de vieți omenești sunt doar o parte din consecințele războiului și anexărilor ilegale de teritorii.
În mediul politic și analitic din Ucraina, Tratatul din 1997 nu are nimic din misticismul de care acesta “suferă” în România, și unde lipsa acestuia, sau “nesemnarea”, “neratificarea” sa este asociată cu ideea că Ucraina obligatoriu “ar fi dat ceva” României. Nimic mai fals! (detalii AICI)
Beneficiarul adevărat al acestui tratat este România, nu Ucraina. România avea nevoie de acest tratat pentru a arăta partenerilor și aliaților, nu neapărat Ucrainei, că este un stat civilizat care respectă dreptul internațional și care este pregătit să adere la Uniunea Europeană și NATO.
Sinteze ale exagerărilor și mistificărilor românești, de-a lungul timpului, pe subiectul Tratatului din 1997, le reprezintă cărțile fizicianului și profesorului Tiberiu Tudor: ,,Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale” și ,,Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate: tratatul cu Ucraina-1997”. Deși au foarte puțin de-a face cu istoria, unele librării au inclus aceste miștocăreli cu titluri pompoase la categoria ,,istorie”. Altele, probabil după o observație și o lectură mai atentă, au înțeles că această maculatură nu depășește stadiul beletristicii.
