"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Probabil că ați mai auzit de acești termeni, “Malorusia” și “maloruși”, în spațiul public românesc sau rusesc. Ei bine, să știți că aceștia provin din limbajul și istoria imperialistă a rușilor, fiind folosiți astăzi în răspăr cu Ucraina și ucraineni, precum este și cu cazul termenului de “Novorossia”.
Termenul “Malorossia” provine din expresia “Mica Rusi' ”, care își are originea cu mult înainte de existența Imperiului Rus. Inițial, conceptul nu se referea la teritoriile ucrainene niprene, cu care este în mare parte asociat de propagandiștii ruși astăzi, ci la teritoriile vestice ale Ucrainei și Belarusului moderne.
În 1303 (conform altor surse, 1302), Patriarhul Atanasie I al Constantinopolului și împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul au emis o cartă conform căreia diocezei galiciene i s-a acordat statutul de mitropolie, care includea diocezele Galicia, Przemysl, Volodymyr, Kholm, Lutsk și Turya. Astfel, din punctul de vedere al ierarhilor bizantini, a avut loc o separare a Micii Rusi' de Marea Rusi', care includea anterior 19 dioceze al statului ucrainean Rusi’ Kyivean care nu are nicio legătură cu actuala Rusie.
Cu ajutorul bizantinilor, expresia “Mica Rusi” a prins rădăcini în zona locală. De exemplu, ultimul șef al statului medieval ucrainean Galiția-Volhynia, Yuriy-Boleslav Troydenovych, într-una dintre gramotele sale din 1335, s-a intitulat “Dei gratia natus dux totius Russiae Minoris” (“Prin harul lui Dumnezeu, prințul natural al întregii Rusi' Mici”). Iar în 1371, într-o petiție adresată patriarhului Filotei Kokkin din Constantinopol, boierii galicieni l-au numit “rege al Liahilor și al Micii Rusi’ ” pe defunctul rege polonez Casimir al III-lea, care își extinsese controlul politic asupra unei mari părți a moștenirii ucrainene vestice (Galiția) în anii 1340 și 1350 (detalii AICI).
Cu toate acestea, la acea vreme, conceptul de “Mică Rusie” nu era clar definit din punct de vedere geografic: la Constantinopol, acesta era folosit pentru a se referi la teritoriile galiciano-volâne, la metropola lituaniană cu centrul în Novogrudok sau la teritoriile din jurul Kyivului sau Smolenskului (actualmente, vestul Rusiei). În cele din urmă, după declinul Imperiului Bizantin, termenul, conform observației pertinente a istoricului ucrainean Mykhailo Hrushevsky, “nu a avut timp să se solidifice și să se cristalizeze corespunzător, iar în secolul al XV-lea a dispărut din peisaj”, reînviind neașteptat la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Hrushevsky a asociat acest fapt cu apariția definiției așa-zisei “întregii Rusii” în titularitatea mitropoliților expansioniști ai Moscoviei (din 1589 - patriarhi). Potrivit savantului, pentru a distinge Mitropolia Kyivului de Patriarhia Moscovei, mitropoliții Kyivului au început să se numească mitropoliți ai Micii Rusi’ în locul titlului obișnuit de “Mitropolit al Kyivului, Galiției și întregii Rusii”.
La mijlocul secolului al XVII-lea, termenul “Mica Rusi’ ” a început să fie folosit în sfera politică, în relație cu Hetmanatul ucrainean deja suficient încercat de ocupațiile moscale, iar după Acordul de la Pereyaslav din 1654, termenul a fost inclus în titlurile țarilor de la Moscovia, care s-au autointitulat de atunci conducători ai așa-zisei “întregii Rusi’ Mari și Mici”.
După Armistițiul de la Andrusiv din 1667, când teritoriul Hetmanatului a fost împărțit oficial de-a lungul râului Nipru între Regatul Moscoviei și Uniunea Polono-Lituaniană, denumirea “Mica Rusi’ ”, care s-a transformat treptat în “Malorossia”, a fost păstrată pentru partea din stânga Ucrainei, care a fost cedată Rusiei. Ulterior, Imperiul Rus a anulat autonomia Hetmanatului, iar după lichidarea completă a acestuia din urmă, termenul “Mica Rusie” a devenit oficial: în 1722-1727, a funcționat Primul Colegiu al “Micii Rusii”, iar în 1764-1786, al doilea Colegiu al “Micii Rusii” a guvernat “Malorossia”. Ulterior, în 1764-1781 și 1796-1802, a existat gubernia “Malorossia”, iar în 1802-1856 - guvernoratul general al “Malorossiei”.
Fenomenul “Micii Rusii” în secolul al XIX-lea a fost perceput în moduri diferite. Pe de o parte, acest concept a fost esențial pentru construirea viziunii imperiale ruse asupra existenței unei așa-zise “Rusii trinitare” și “a unui popor rus trinitar” format din așa-ziși “ruși mari” (“velikoruși”), ruși mici (“maloruși”) și bieloruși. Aceste infamii au pătruns adânc și în opinia publică și istoriografia românească, făcând adesea obiectul nu doar a unor ironii antiucrainene, dar și a unor tratări istorice neprofesionale a spațiului ucrainean prin prisma concepțiilor imperiale rusești.
Ofițerii cazaci au fost integrați în nobilimea rusă, fiindu-le oferită posibilitatea de a urma o carieră în scara ierarhică a imperiului. Aceasta era o metodă pentru a-i deznaționaliza și a-i face să uite de trecutul, istoria, suferința și viitorul comun al ucrainenilor (detalii AICI). Pe de altă parte, în rândul cercurilor locale educate (descendenți ai ofițerilor cazaci-ucraineni), a apărut treptat patriotismul regional, alimentat de amintirile fostului statut autonom și de libertatea cazacilor. Acele sentimente nostalgice au condus ulterior la formarea mișcării naționale ucrainene moderne. Au existat chiar opinii conform cărora așa-zisa “Malorossia” nu era o credință secundară, ci una primară în raport cu așa-numita și autointitulata “Marea Rusie” (Rusia), denotând metropola de la care a început colonizarea ulterioară a teritoriilor moderne ale Rusiei (prin analogie cu Grecia Mică și Mare sau Polonia Mică și Polonia Mare etc.). În același timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, înțelesul “micii rusități” a început să aibă un sens negativ, referindu-se la ucrainenii rusificați, fără conștiință națională ( numiți de ruși în derâdere “haholi”), cu un complex de inferioritate și provincialism (detalii AICI).
Odată cu prăbușirea Imperiului Rus, conceptele de “Malorossia” și “maloruși” au dispărut din discursul oficial, și chiar și în perioada sovietică, dacă erau folosite, era doar pentru a da un exemplu de opresiune națională a poporului ucrainean de către imperialismul rus. Numai odată cu începutul războiului informațional rus împotriva Ucrainei, o mică parte a elitei politice locale rusofile și rusificate și aflată în conexiuni cu Kremlinul, dar și mass-media de propagandă din Rusia au început să răspândească ideea existenței așa-zisei “Malorossiei” și a populației sale, “malorossienii”, ca parte a așa-zisei concepții neonaziste de “ruskii mir”.
Cu toate acestea, oamenii obișnuiți au perceput aceste noțiuni ca fiind artificiale și, prin urmare, în secolul al XIX-lea și cu atât mai mult în secolul al XXI-lea, ele nu au devenit populare printre ucrainenii care se consideră locuitori ai Ucrainei, nu ai efemerei “Malorossia”, decât ca instrument ideologic al odioșilor politicieni pro-Kremlin, în special politicienii ucraineni trădători din așa-zisa “DNR”, “LNR” sau din partea ocupată a Hersonului.
Cunoscutul autor și scritor ucrainean interbelic Evhen Malaniuk considera că boala de “Malorossism” era frecventă și numeroasă în Ucraina, dar nu masivă, întrucât nu afecta țărănimea, ci era o boală a intelectualității, care trebuia să fie creierul națiunii ucrainene.
Conform jurnalistului ucrainean Ascold Lozinskyi, ucrainenii (adică cei înrobiți permanent de imperiul rus) erau numiți așa-ziși “ruși mici”, adică nu o națiune separată, ci aceeași națiune ca și imperiul, cu un anumit defect, că cumva erau “mici”, “inferiori”, o abordare pe care moscoviții nu au mai avut-o față de alte popoare ocupate. Din punct de vedere istoric, nici o altă formațiune imperială nu a pus în aplicare un asemenea gen de genocid psihologic și uman precum au făcut-o și o fac rușii în raport cu ucrainenii. Romanii își numeau supușii după numele lor național, britanicii făceau la fel și chiar și turcii, care i-au genocidat pe armeni, îi numeau în continuare armeni (detalii AICI).
Gândiți-vă că nici măcar evreii nu au îndrăznit să îi numească pe palestinieni/filistini cu alți termeni deși originea conflictelor și rivalității lor datează din antichitatea biblică.
