Tristețe (predica pe scurt)

Asemeni altor dăți, precum în pericopa Duminicii trecute – cea a patronului căruia i-a rodit țarina fără îngrășăminte turcești și semințe olandeze –, nici azi nu suntem scutiți de un dialog care, să recunoaștem, induce un profund disconfort. Așadar, precum am auzit/citit, un dregător, adică bugetar bogat, lucrase probabil la permise, în Pipera, își pune cu voce tare în prezența Mântuitorului întrebarea esențială: “ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” În prealabil, același I se adresează cumva dorind să capteze bunăvoința cu formula “Bunule învățător”. Cum Îl știm deja, Domnul se leagă, la început, aparent doar de formă: “Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu.” Reacția: zero. Omul nostru nu prea știa Legea. Oricum, Hristos nu se lasă mituit emoțional și cu atât mai puțin moral. Nu i se ridică la cap precum unui ministru sau președinte vremelnic căruia, de la șofer la secretară și de la garda de corp la jurnaliști i se adresează obsesiv cu titulatura, oricum ușor și cât se poate de rapid “întrupată” de alt Ionescu sau Popescu. Învățătorul nu se lasă, repet, cucerit de galanteria interesată a birocratului.

Motiv să îl întrebe retoric, nu foarte apăsat și fără să pună la îndoială, calm: “Știi poruncile”. Le enumeră apoi tot El pe unele dintre acestea, ca ajutor: “«Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta»”. Răspunsul nu întârzie, funcționarul așteptând semnul confirmării chemării către Dumnezeu, garanția pentru dincolo: “Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele.” Formal, totul era ok. Mapa profesională pare curată. Or, între timp, multe s-au mai petrecut. Era deja aproape de finalul celui de al doilea an de pandemie, se certase cu prieteni buni și, acasă, nici bolul de fiertură nu îl mai atrăgea de gura nevestei nemulțumite care stătea toată ziulica pe tot felul de grupuri de parenting. Domnul îi vede, în duh, agitația, neliniștea, risipirea gândurilor, transpirația abundentă și, de fapt, enorma îndoială. Obișnuit cum era, funcționarul vrea să se pună bine, nu să devină el însuși, personal, bun. Încheia un fel de asigurare în vremuri tulburi. Pentru orice eventualitate. La câte guvernări a supraviețuit...

Mântuitorul nu slăbește hățurile: “Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie.” Șoc și groază! Cum adică? Tot ce a adunat, inclusiv cu riscuri pe măsură, anchete dejucate și precauție de paranoic, să le dea unor coate-goale? Cine avea să îl mai ia în serios după aceea? Și se întristează: cam așa stă treaba cu Împărăția. Ofertă deloc atractivă. Vorbind peste capul lui, Hristos trage concluzia: “Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu.” Ignor aici interpretările date urechilor acului etc. Cei din jur, martori la execuția soteriologică, întreabă cu reală îngrijorare, amintindu-și de ultimii bitcoini cumpărați, dar și de aceia dintre ei fără nicio avere, săraci: “Și cine poate să se mântuiască (bogat și mai ales calic)?” Domnul le răspunde, ca și în alte dăți, în dodii: “Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” Ceață totală. Precum cea care, acum, în orele din ce în ce mai reci, se ridică asemeni un văl, descoperind ceea ce nu am fi vrut să vedem. Totuși sau poate tocmai de aceea:

Sus să avem inimile!