Clerul ortodox (profil electoral)

se împarte între extreme. Unii sunt decisiv cu PSD, alții cu AUR și, atenție!, unii cu USR. Puțini, de poți să îi numeri, sunt cu PNL și în general cu o direcție "clasică" a politicii.

Cu PSD, cum era atât de previzibil, sunt majoritatea pentru că, având tot felul de șantiere, în diferite stadii, s-au abonat la "donațiile" de partid și de stat, ceea ce, comunitar, nu este nici rușinos, nici rău, în general. În parohia lui, un preot este presat să facă minuni betonate, să restaureze, să lărgească, să diversifice "oferta" pastorală. Repet: nu este ceva rău. Prețul însă este suspect: căciuleli zilnice care, în campania electorală, ajung să se traducă în propaganda cea mai deșănțată cu putință, de parcă primarii ar da banii de la nunta lor de acum 20 sau 40 de ani în urmă.

La distanță mică, urmează clericii care se lasă vrăjiți de AUR, de discursul naționalist, suveranist etc. Culmea, după cum am putut observa - empiric, ar zice unii - nu sunt preoții din Ardeal care rezonează cel mai mult, ci clericii din te miri ce părți necunoscute pentru lupta emancipării naționale de acum un secol și hăt. Asta arată însă altceva: adulmecarea puterii. Cei mai aiuriți sunt, în fapt, foarte lucizi, pactul dintre gargară și conducere promițând un viitor cu adevărat poleit. Bonus: național-comunismul are în preoțimea noastră cel mai durabil ecou, cea mai necritică receptare, cea mai idioată formă de atașament. Din acest punct de vedere, școlile noastre de teologie nu și-au făcut toate datoria.

Cu USR sunt puțini, dar determinați. Ceea ce nu este rău. Eu salut personal pe oricine iese din "formațiune", care vede alternative și care nu cedează turmei proprii. Că se datorează Elenei sau nu, faptul ca atare că unii slujitori ai Altarului înclină spre partea numită progresistă este un indicator de sănătate. Dacă noi, în Biserică, instituțional vorbind, nu avem un pluralism sănătos, ce să mai așteptăm de la o societate făcută cu capul de televizor? Măcar și din acest punct de vedere, diversitatea este celălalt nume al normalității. Oricât de contradictoriu, agasant sau revoltător ar părea și/sau chiar este. La propriu.

Cu PNL nu sunt foarte mulți măcar și din pricina faptului că libertatea are nevoie de minți libere. Or, în Biserică, libertatea este la limită o erezie. Se uită rolul liberalilor - da, al celor criticați de conservatorul Eminescu - la ridicarea Patriarhiei, la marile reforme care au echilibrat începutul modern al drumului comun al societății și credinței. Evident, se mai uită că sub liberali, așa zicând - corupți atunci precum sunt și azi - s-a înfăptuit România mare, cum tot supt ei s-au luat cele mai înțelepte decizii privind învățământul și nu numai. În fine, tot ei, la Sighet și nu doar, au murit în semn de recunoștință întoarsă pe dos. A pricepe acestea nu este la îndemâna oricărui protopop.

În rest, tot felul de simpatii. Cei angajați în servicii, la propriu (nu este nicio metaforă!!!), îi laudă pe un Geoană sau Georgescu, se dau în leagănul cogitațiilor geostrategice, subliniind cât de important este să fie unul care le seamănă, fie și exterior, la tresă. De la astfel de contimporani nu poți aștepta nici condamnarea războiului din Ucraina, dar nici o viziune coerentă privind propria noastră țară. Ei sunt, prin efect indirect, inițiați, având toate metehnele celor pe care îi admiră. Un spectacol! O porcărie....

Una peste alta, varza publică din capul multora este și varza noastră "profesională". Cică, de post.

Doxa!