Eminescu, scheletul din debara (despre post și alte practici religioase)

Prietenului Horia-Roman Patapievici i s-a lipit o etichetă murdară care, alături de altele (poneiul roz, de pildă), i-au făcut un nemeritat "cadou" sub forma anilor urii despre care a scris cu realism și durere.

Interpretarea superficială sau/și ticăloasă era/este că autorul l-ar fi denigrat pe Eminescu spunând că poetul național este pentru culturnici și alți neaveniți de care instituțiile culturale sunt pline - suficient să vă uitați cine conduce diferitele Institute Culturale Române din străinătate sau ce miniștri ai culturii s-au perindat în ultimii ani - asemeni unui schelet pe care îl scoți din debara doar ca să te legitimezi. Precum bunica la geam în ziua pensiei. După ce trece "acțiunea", și poetul și bunica sunt închiși în camera cu decoruri. Cât mai clar, Patapievici deplângea superficialitatea în raport cu marele nostru spirit, faptul că nu se mai studiază temeinic la școală, că nu reușim să facem din el, împreună cu alții, un un real brand cultural de țară.

Comparativ, și în mediul nostru eclesial, parte a celui cultural-identitar, observăm o accentuare a aceluiași superficialism, a unui formalism care se reduce la cuvintele fără duh. Desigur, nu generalizez, dar, iată, să te trezești cu tot felul de personaje toxice, secondate de galerii numeroase, care susțin tot felul de trăsnăi pseudo-religioase, precum un Calistrat sau un Teodosie, asta reprezintă un indiciu de gravă neglijență mentală și sufletească. Firește, primii responsabili sunt clericii înșiși, obosiți de frumusețea uitată a Ortodoxiei, fixați pe exterior și concesivi în substanță. Un fel de "model" anti-catehetic, non-explicativ, pseudo-actualizat. Așadar, inclusiv debaraua noastră este plină.

În fine, revenind la minunata rânduială a posturilor de peste an, la acest capitol observăm dezechilibrul dintre cauză și instrument, dintre transfigurare și pragmatism pastoral. Mai mult, condiționarea fără niciun fel de tact a Împărtășirii de ținerea postului intră în conflict cu realitatea că membrii clerului nu postesc înainte de momentul comuniunii euharistice. Domnul Hristos se uită cu multă îndurare la noi - inclusiv la un pârlit ca mine -, câtă vreme confirmăm vorba înțeleaptă că "tipic, tipic, dar la inimă nimic".

Și, înainte de a încheia: nu există produse mai procesate, mai pline de soia modificată genetic, de grăsimi proaste precum în majoritatea produselor de post. Practica să o numesc culinară a credinței este în mare suferință. Carbohidrați din belșug care ne îngrașă, dar nu spiritual. În acest sens, soluția este revenirea la discernământ, la atenție, la echilibru, ieșind din iluzia că automatismele țin locul înțelegerii și trăirii, că este suficientă coaja, iar că miezul este facultativ.

Post binecuvântat, vigilent în raport cu ceea ce se petrece în aceste zile în societatea noastră, pe cât de meditativ pe atât de activ!