Prețul Libertății

O amintire îndepărtată, cutremurătoare, tăinuită în subconștient timp de 35 de ani, îmi aduce în fața ochilor ziua de 7 noiembrie 1989.

Imperiul se aprindea lent de la periferiile naționale, Moscova începuse să dea semne de nervozitate și să se reîntoarcă la mijloacele staliniste de a înăbuși voința popoarelor sub jugate. Știam de la colegii și prietenii din alte capitale unionale, chiar dacă autoritățile centrale ascundeau masacrele, că la Alma-Ata, Bacu și Tbilisi trupele speciale s-au dezlănțuit peste manifestanții pașnici și au vărsat sânge nevinovat, ucigând mai mulți oameni. La redacție, la secția publicistică a săptămânalului „Literatura și Arta”, veneau aproape zilnic „savanți-iscoade”, dar și oameni de bună credință din diferite domenii, care aduceau informații alarmante, rugând să atenționăm lumea că se apropie rândul moldovenilor să fie potoliți și puși la respect, să fie trecuți printr-o baie de sânge.

Pe cât puteam ațipi vigilența ciclopilor de la biroul de cenzură („glavlit”), informam cititorii și îndemnam conaționalii să evite provocările, să fim uniți, să ne atingem scopul pe cale pașnică. Totuși, confruntarea deschisă dintre mulțimile deșteptate, atinse de aerul tare al libertății, și fosilele comuniste din conducerea RSS Moldovenească, se apropia de un deznodământ imprevizibil.

În viziunea satrapilor din biroul politic și a KGB-ului, ziua de 7 noiembrie 1989 trebuia să devină un moment de cotitură, zi în care puterea să le spună clar moldovenilor că se va aplica forța, dacă ei ies total de sub ascultarea partidului comunist și cer drepturi irealizabile. Deși în capitalele unionale se renunțase la paradele tradiționale de 7 noiembrie (la sigur, în republicile baltice și caucaziene), urmașii lui Stalin de la Chișinău au decis să-i învețe minte pe moldoveni, să le organizeze nu numai o mascaradă a „unității de nezdruncinat dintre partid, clasa muncitoare și țărănimea colhoznică”, ci să facă și o paradă militară, cu batalioane de ostași înarmați, cu tancuri, rachete și care blindate. O demonstrație de forță militară, o provocare nebunatică, o somare clară a conducerii comuniste la supușenie a „naționaliștilor” sau, de nu, implicarea armatei împotriva protestatarilor pașnici. A accepta șantajul staliniștilor de la Chișinău însemna în acele timpuri o capitulare și înfrângere pe mulți ani înainte. Zeci de mii de voci au cerut categoric renunțarea la parada militară. Însă, KGB-ul voia sânge, nu pace.

Știam de la Gheorghe Malarciuc, corespondentul special al hebdomadarului unional „Literaturnaia gazeta” că Ion Constantin Ciobanu, președinte al Sovietului Suprem din RSSM și deputat în Sovietul Suprem al URSS a apelat și rugat Moscova să interzică implicarea armatei în defilarea din 7 noiembrie, dar răspunsul întârzia să vină. Tăcerea metropolei imperiale nu era altceva decât semnul că organizatorii aventurii de la Chișinău o fac cu aprobarea sau la comanda Moscovei.

În ajun repartizasem sarcinile redacționale – Nicolae Dabija, Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru urmau să se afle în perimetrul străzii Ștefan cel Mare (Lenin) de la spitalul „Toma Ciorbă” până la Casa editurilor, eu și Boris Vieru în continuare până la intersecțiile cu străzile „Sfatul Țării” (fosta Miciurin) și „Maria Cebotari”, Vlad Olărescu și Ion Cațaveică, de la cinematograful „Patria” până la „Pușchin”, iar fotoreporterul Boris Bălan trebuia să reușească peste tot.

Seara pe la orele 21, m-a contactat la telefon un coleg bine informat, spunându-mi că „dacă tâmpiții de la comitetul central aduc la paradă tancurile, se va forma un scut viu, în față femei cu copii, pentru a opri coloana militară”.

Pe 7 noiembrie 1989, dimineața, mă aflam împreună cu soția Paraschiva și fiul Lucian de cinci ani pe strada Ștefan cel Mare, pe segmentul cuprins între intersecțiile „Sfatul Țării” și „Maria Cebotari”. Într-adevăr, pe trotuare se aflau multe perechi tinere împreună cu copiii lor mai mici sau mai mari. Pe unii îi cunoșteam personal, pe alții îi recunoșteam la chip din timpul protestelor.

Mai întâi, cu gândul la bețiile năprasnice de „oktiabriski”, au defilat în grabă, „convoaiele de muncitori și colhoznici”, apoi câteva grupuri încolonate de sportivi și studenți. Nebunia și neliniștea cea mare a început, când din depărtare, dinspre Casa editurilor, venea un huruit strident de motoare și tehnică, iar din Centru se auzeau urlete sonorizate, îndelungi de „Ura-a-a”. Peste masa de oameni am zărit rotocoalele de fum și coloana de tancuri, care nu înțelegeai, când stătea locului, când se mișca doi-trei pași. Un freamăt ciudat, de spaimă amestecată cu întrebări, trecea prin mulțime. De teamă să nu pornească dezordinea și busculada, mi-am aburcat copilul pe umeri. El îmi spunea de sus, dacă se mișcă sau stă locului tehnica militară.

Undeva, ceva mai departe, tancurile rupsese rândurile protestatarilor și se apropiau de noi. Atunci, mai multe femei cu copii, au trecut peste lanțul de milițieni, au intrat în mijlocul străzii și, repede, s-au așezat jos. Exemplul lor a îmbărbătat lumea și, în câteva clipe, zeci de familii s-au întins pe asfalt. Miliția părea paralizată. Monștrii de fier se apropiau înfiorător, multe femei își acoperise ochii cu mâna, însă când au ajuns aproape de prima linie de copii, de mame și tați, tancurile s-au oprit subit.

În învălmășeală, fusesem împins cu familia chiar în fața coloanei formată din două sau trei rânduri de tancuri. Vedeam cum un ofițer alerga disperat să urnească coloana din loc, dar între timp au început să se deschidă „liukurile” de la tancuri. Tineri de 18-20 de ani, își scoteau casca de tanchist și ne rugau în rusă să ne dăm la o parte, să nu ne strivească. În timp ce se auzeau comenzi amenințătoare – „Vperiod, vperiod! Ne ostanovitisea!” (Înainte, înainte! Nu vă opriți!) – o adolescentă de 14-15 ani, împreună cu fratele ei puțin mai mic, s-au ridicat de jos, ținându-se de mâini și, fulgerător, au săltat pe șenilele tancului de lângă ei, apoi i-au întins tanchistului tânăr un pachet, probabil, cu mâncare.

Fiul nostru, micuțul Lucian, mai mult m-a implorat, decât m-a rugat: „Vreau și eu pe tanc!” Sub ochii nedumeriți ai mamei, am făcut câțiva pași, apoi l-am ridicat în sus, pe tanc. Într-o clipă a ajuns pe turelă, la tanchist, i-a dat mânuța și i-a cerut în română casca. Evident, tânărul blond nu înțelegea ce îi spune băiețelul zâmbitor. I-am tradus. Vorbea o rusă cu accent. O fi fost bielorus sau din republicile baltice. Tanchistul ia potrivit cum a putut casca pe căpșorul lui Lucian, care zâmbea și privea victorios de la înălțimea monstrului de metal.

În clipe numărate un stol de copii bucuroși au fost urcați pe tancuri să le dea tanchiștilor biscuiți, sandviciuri, mere și ce alimente mai aveau părinții cu ei. Peste o veșnicie, care nu cred să fi durat mai mult de 2-4 minute, a răsunat o voce salvatoare peste coloana de tancuri, peste șiragul de care blindate și lansatoare de rachete: „Otboi!” – ceea ce însemna retragerea unităților militare în cazărmi și ...anularea paradei militare! Doamne!

Ce oameni, ce timpuri, ce luptători, ce preț uriaș avea libertatea, dacă mamele ieșeau cu micuții în brațe împotriva tancurilor!

Peste ani, fraţii mei, vă acopăr pe toţi cei de atunci cu cele mai alese cuvinte de recunoștință – voi ați fost scânteia din sufletul lui Dumnezeu, care ați fulgerat peste întunericul Basarabiei ocupate, dăruindu-le libertatea celora care nu au luptat pentru EA, nefiind în stare nici astăzi, după trei decenii, să se ridice în picioare și să-și arunce zdrențele de homo sovieticus, de slugă și rob. Pe unde sunteți voi – mame, copii, tați, familii de luptători adevărați – păsări ale libertății, care nu cerșeați pomeni de la ocupanți, dar cucereați cetate după cetate, înălțând Tricolorul românesc deasupra Basarabiei deșteptate!?