Populismul zis ”duhovnicesc” (cu dedicație personagiului de la Tomis)

este o boală insidioasă, cu manifestări înșelătoare și dureri fantomă. La primul nivel al manifestării atrage tot felul de simpatii și confirmări, mai ales din partea celor care, mergând la biserică, nu au habar unde se duc. Exact ca în viața electoratului român.

Al doilea nivel, lipit de primul, constă în livrarea unor pseudo-explicații cvasi-complexe pentru fenomene, vârste istorice sau conjuncturi: populistul nostru știe, are o gnoză, aflându-se printre cei nu știu câți de inițiați în ale lumii.

La al treilea nivel, populistul nostru zis duhovnicesc, ierarh la marginea umedă a țării sau monah pe undeva în Moldova, "livrează": împarte oamenii în buni și răi, mimând separarea grâului de neghină. Un spectacol indigest!

În fine, ajuns la al patrulea nivel, cel în cauză contestă realismul și discernământul celor asemenea: venit la Sinod, nu culege nimic, neavând nici sacoșă pentru asta. Rămâne încremenit în convingerea lui, exprimată public, oricât de păguboasă.

Concluzia: Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, propunea ca toți candidații la scaune episcopale să asiste și să ia cuvântul la/în Sinod. Să se vadă ce le poate capul și caracterul. Firește, ideea lui nu a fost îmbrățișată.

Rezultatul: lucrăm cu deșeuri radioactive, cu surprize, cu uimiri și indignări. Or, dacă asta se întâmplă "sus", ce mai putem aștepta "jos"?

Doxa!