Despre fotbal și libertate

Pentru că e weekend, ceva despre fotbal, dar și despre televiziune și libertatea de expresie, câștigată prin mare luptă și, de atunci, trădată de unii jurnaliști vânduți și obedienți

---

În toamna anului 1988, Steaua București a disputat două meciuri cu echipa Spartak Moscova, într-o etapă a Ligii Campionilor. Lucram în redacția Sport de la Radio și Televiziune, pe atunci era unică pentru ambele instituții. Condusă cu mare inimă de Efim Josanu, care mă primise la muncă, vreo doi ani și jumătate mai devreme… Dar trebuie să fac, mai întâi, o digresiune lapidară, pentru că poartă sens în ecuația pe care o înșir aici.

În decembrie 1979, am încercat să mă angajez la Televiziune și Radiodifuziune, în secția Politică internațională, unde lucrau Dumitru Țurcanu, șef de secție, comentatorii Ion Butnaru, Gheorghe Corman, Larisa Narojnîi și încă cineva. Redactor-șef al Redacției Actualități era Ion Onoicenco. Eu veneam cu o recomandare beton de la Nicolae Pogolșa, profesorul meu de filosofie, la care studiasem ca cel mai bun student întâlnit în cariera sa, după cum mi s-a destăinuit el odată.

Fusesem acceptat imediat de șefii pomeniți aici – am publicat pe pagina mea un articol cu semnăturile lor pe documentele mele. Trecusem cu bine toate probele sonore și de imagine necesare, mi-au lăudat timbrul și fizionomia și chiar au pus pe post vocea mea, într-o proprie traducere de text din rusă (textul mi-l amintesc și astăzi), în emisiunea „Panorama globului”. 

Rămânea să apară doar ordinul de angajare, semnat de mult pomenitul Stepan Lozan, președintele instituției. Dar trece o săptămână, trec două, mai trece și luna și încă una, dar ordinul de angajare a mea nu se emite. M-am interesat, desigur. Am vorbit la telefon cu Dumitru Țurcan, care îmi spune franc:

– Apoi, cei de la serviciul personal au protocolul lor. Tu ce ai scris în autobiografia ta despre părinți?

– D-apoi, ce puteam să scriu..?

– Poate tu ai scris că tatăl tău a fost prizonier la nemți, dar dacă el a fost prins de ruși, ca soldat român?

Eu, șocat! Tăcere! Nu mai întreb, de unde să știe Lozan despre tatăl meu, într-adevăr, deținut al Gulagului, ca prizonier român. Trebuia să scriu asta? Dar eu mai ascunsesem și despre celelalte rude, bunici, unchi, mătușe, veri, cuscre etc. - vreo douăzeci-trezeci la număr, care jumătate fuseseră deportați, în două rânduri, judecați, evadați dintre pereții NKVD, partizani prin păduri etc.. Iar altă jumătate din rudele apropiate erau refugiate din calea regimului sovietic, în două rânduri, 1940 și 1944, și trăiau „peste graniță”, în România. 

Cum să scriu eu toate acestea? Ca să primesc un pumn în frunte și să fiu trimis acasă? Am realizat că, pe lângă tata, mi l-au găsit măcar pe bunicul, arestat cu familia sa în 1941, dar era de ajuns și asta.

Smulg documentele de la serviciul personal, într-o ciudă mare și mă despart aproape în lacrimi de Televiziune, unde încă nici nu intrasem să lucrez. Dar nu mi-am aruncat-o din cap niciodată, parcă știam că am să mă întorc, ani la rând, continuând să colaborez cu o serie de ziare, Literatura și Arta, Chișinău de Seară etc.

În 1986, când Gorbaciov și partidul comunist al URSS anunțaseră perestroika, prind eu o notă de program al lor. Se scria pe undeva că trebuie de mai șters unele formalități în activitățile de cadre și de pus accentul pe capacitățile și folosirea individului acolo, unde el „poate fi mai de folos societății”.

Ehe, eu să nu dovedesc, cât de bun sunt pentru societate? Lucram deja în miliție, sectorist, plecasem încolo măcar problema locuinței să mi-o rezolv, fapt ce reușisem în 5 ani. Tocmai ajunsesem să fiu recunoscut „cel mai bun inspector de miliție al raionului Frunze și orașului Chișinău” – am și o fotografie cu panoul care indică asta. 

Mă gândesc că, sub paravanul perestroicii, și cu date pozitive de la serviciu, aș putea să mai trag o dată de ușa Televiziunii. Nici nu mă gândeam că, de la inspector de miliție, cu patru steluțe pe epoleți, până la funcția de redactor la tele-radio, e o distanță aproape universală. Ce să aibă comun poliția cu televiziunea și radioul? Doar postul de pază de la intrare!

O anunț pe prietena familiei noastre atunci, Aneta Grosu, că mă gândesc cum să dau a doua lovitură la TV. Ea îmi spune că la politică e mai complicat, dar la redacția Sport, Efim Josanu tocmai caută un bun redactor și prezentator.

Pornesc noul proces al încercatului mării cu degetul. După vreo două examene, Efim Josanu îmi spune că i-am plăcut (cum altfel? – mă întreb eu și astăzi…), 

– Dar cum trecem de serviciul personal?

– E problema mea, răspunde el foarte luminos, de nu-i pot uita chipul nici astăzi.

Așa că, din 29 aprilie 1986, sunt redactor-prezentator, apoi comentator, în Redacția Sport a Televiziunii și Radiodifuziunii din RSS Moldovenească.

Ajungem și în toamna anului 1988, urmărim la TV din Moscova cele două meciuri ale Stelei cu Spartak. Noi țineam cu ai noștri, desigur, cu Hagi și echipa lui. 

Dar nu aveam dreptul să ne afișăm interesul. Mai întâi, pentru că etica profesiei nu ne permitea, apoi pentru că, la vremea ceea, să fii de partea românească, mai ales într-o confruntare cu sovieticii, fie ea și sportivă, însemna să ajungi imediat pe mâna KGB-ului.

Meciul din 26 octombrie, la București, se încheiase cu scorul de 3-0 în favoarea gazdelor. 

Peste două săptămâni, la Moscova, pe un ger de -8 grade C, Steaua mai câștigă o dată. Cea mai titrată echipă a URSS a pierdut în fața românilor! Dar ce români! Silviu Lung în poartă, Hagi, Petrescu, Lăcătuș, Pițurcă, Dumitrescu, Stoica, Belodedici, Iovan, Balint și ceilalți, antrenorul Angel Iordănescu – făceau atunci pași siguri în cariera lor de aur.

Ehee! După asta, n-am mai putut ascunde emoțiile. Toți care ajungeam la microfoanele de știri și comentarii, la radio și televiziune, ne lăudam echipa, jucătorii și jocul superior celor de la Moscova. Comentam, până și prin puținele baruri de atunci.

Peste vreo trei zile, în timpul ședinței operative a redacției, ne trezim cu un sunet de telefon. 

Efim Josanu ridică receptorul (pe atunci nu erau telefoane mobile), iar noi, de alături, auzim totul. 

Telefona un șef de la Comitetul Central al partidului comunist, Mihai Manea era numele lui, se pare, responsabil de ideologia promovată la radio și televiziune. Alte dăți, nu se mai întâmplase să ne mai sune cineva la redacție, de la înălțimea comitetului central, peste capetele conducerii mari a Televiziunii. 

Acela se prezintă, amabil, cu bună ziua și ce mai faceți, și continuă, de parcă nici nu știa cu ce ne ocupăm noi:

– Voi ați transmis ceva, zilele acestea, despre Steaua București?

– Am transmis, Mihail Ivanovici, și la raadio și la televiziuune. Căci doar a jucat cu Spartak, se laudă calm și cu interes Josanu, trăgând de niște vocale.

– Să știți că n-ați transmis ce trebuia, apasă vocea celălalt. Voi prea i-ați lăudat pe români!

– D-apoi, cum să nu spui de bine, dacă au câștigat, Mihail Ivanovici!

– Au câștigat, bre, dar nu prea, zice comunistul. Pentru că au jucat cu ai noștri, de la Moscova! Voi trebuia să comentați, ca și cum câștigă și cei de la Spartak!

– D-apoi, dacă numărăm golurile, au dat mai puține, Mihail Ivanovici.

– Mai puține, bre, dar mai taari! Noi trebuie să-i lăudăm, nu să ne bucurăm de români, tot insistă Mihail Ivanovici.

– Dar au dat numai unul, Mihail Ivanovici, în două meciuri. Steaua însă a dat cinci goluri, cum să le mai comentăm noi?

Funcționarul mai bolmojește ceva, în același stil, dar, până la urmă, nu s-a dezlănțuit, totuși. 

Doar a început să dea povețe – cum trebuie de transmis fotbalul cu români, cum să-i arătăm pe români, cum să-i comentăm, de unde să începem și tot așa. 

Și la urmă, unde face:

– V-ați pierdut ideea și patriotismul sovietic! Data viitoare, să-mi fiți mai cuminți! 

– Vă promitem, declară Josanu cu anumită obediență prefăcută, și pune receptorul, aproape trântindu-l, iar noi, de alături, pufnim în râs, toți odată. 

Dar nu se întâmplase pentru prima dată asemenea confruntări cu marele sistem totalitarist. 

Redacția Sport a fost, probabil, cea mai răzvrătită în cadrul Televiziunii și Radiodifuziunii, la un anumit timp, exercitând o rezistență permanentă, în perioada Renașterii Naționale. Mai puțin tutelată de partid și securitate, și profitând de ocazia transmisiunilor și emisiunilor live, nepolitice, noi strecuram mesajele noastre de neam și libertate, printre cuvinte sau prin intonație.

Prima acțiune de rezistență anticomunistă, antitotalitaristă, pentru libertatea de expresie și de creație, în cadrul televiziunii de atunci, o aveam chiar în vara acelui an. Păstrez un set de documente de la o adunare a colectivului redacției Sport din august 1988, la care, pentru a ne „astâmpăra”, a venit o echipă întreagă de conducători comuniști, în frunte cu Ludmila Lascionova, primul secretar al Comitetului raionului Lenin din Chișinău. Patru(!) înalți reprezentanți, la doar 12 colaboratori ai redacției!!! E timpul să-i nominalizez pe colegii mei din redacția Sport, din anul 1988: 

După Efim Josanu, Nicolae Buceațchi, Alexandru Gheorghiță, Ion Robu, Nicolae Buzdugan, Vadim Iutiș, Alecu Barat, Galina Tepleacova, tocmai plecase sau mai lucra la acel moment și Octavian Munteanu, la regia radio mai era Pavel Prodan, Raisa Pogoni și alții. 

Dar, cum s-a terminat acea confruntare cu trimișii sistemului, povestesc altădată.

Apoi, de la 1 ianuarie 1989, subsemnatul, împreună cu Efim Josanu ne-am transferat la redacția Actualități TV, el redactor-șef, eu, comentator-prezentator. Și despre asta, am mai scris, dar și voi veni cu noi amănunte.

---

În  video-ul de mai sus puteți vedea rezumatul cu golurile de la meciul Spartak Moscova-Steaua București din returul etapei Cupei Campionilor Europeni, 9 noiembrie 1988, Moscova, canal TV 1 a URSS, comentator, Vladimir Maslacenco. În acel turneu, Steaua a ajuns în finală, unde a pierdut în fața lui Milan, cu Gullit și Van Basten, la 24 mai 1989.