Puterea Bisericii

ca să folosim acest termen (re)pus recent în circulație de Basilica, nu este nici monahismul, nici betoanele și cu atât mai puțin nici motoarele reunite ale flotei de mașini. Dacă este să identificăm sursa forței ecleziale, atunci ea nu poate fi decât "banala", mereu acoperita cu vorbe și înveșmântata până la sudoare, credință. În familie, la mănăstire, pe șosea, în autobuz, la margine de drum sau de carte, trezită, sădită și reînnoită de întâlniri cu oameni, cu propriile necazuri, cu idealuri, celebrată prin Slujbe, rememorată, la secundă, în Sfânta Liturghie. În rest, putem bate câmpii despre "puterea monahismului" care, de fapt, ne lipsește, zidurile de acum fiind mausoleele lipsei de vocație de mâine.

Fără iluzii și mândrii neghioabe: una este istoria, plină și ea de contradicții, și altul prezentul. Or, ceea ce avem în fața ochilor oferă orice altceva dar nu prilej de fală. Dimpotrivă. În faldurile vieții monastice se nasc tipologiile celor mai urâți oameni - dominatori, prădători, însetați de cultul personalității, cu sute de veșminte, mitre și alte lanțuri, cruzi și bezmetici -, cum tot în mediul călugăresc se nasc și sfinți, cuvioși, mărturisitori. A ține echilibrul între aceste două extreme cu adevărat... extreme, asta este arta vieții monahale. Iar acest echilibru nu are cum să fie atins și mai ales menținut dacă ne lăudăm pe noi înșine, dacă ne batem cu pumnul în piept. Înseamnă că ne-am pierdut busola, că s-a demagnetizat.

Cum nota și un comentator la postarea idioată (cine sunt personajele care compun astfel de chestii?) de pa Basilica: până să vorbim despre monahi și viața lor îngerească, să ne uităm dacă mai avem familii în mijlocul cărora să se nască și să crească. Lipsă.

Doxa!