Dacă ar fi fost martiră în comunism, BOR nu ar mai fi existat azi

Asta spune un cititor de aici pe care alt cititor îl contrazice, amintind pe drept cuvânt de martiriul greco-catolicilor și nu numai. Fără a pune forțat punct unei discuții, aș formula un gând care mă preocupă de decenii, înainte și după președinția mea la IICCMER: prin faptul că BOR nu a fost pur și simplu interzisă, suprimată fizic precum au făcut-o bolșevicii în raport cu BO Rusă și mai târziu cum au procedat și cu uniții din tot blocul sovietic, ne aflăm în situația de a avea atât martiri, incontestabili, cât și lichele, incontestabile și ele. 

Această suprapunere nu corespunde unei schematice și periculoase împărțiri între Biserica "duhovnicească" și Biserica "instituțională", amestecul de buni și răi fiind inerent comunității noastre de credință încă de la Rusalii, de la prima "adunare generală", ca să nu mai vorbim de trădarea dinainte de Crucificare. Ceea ce în stat s-a chemat transfer de putere, reziliență, amnistie tăcută, am văzut cât de puternic se manifestă inclusiv în ultima decizia scandaloasă a completului de la Înalta Curte în cazul Ursu. 

Bisericește, lucrurile nu sunt mai puțin complicate, mai ales că nu de puține ori compromisul era făcut de dragul de a feri comunitatea de un rău și mai mare. Asta nu înseamnă legitimarea carieriștilor, turnătorilor și corupților, pedofililor sau arghirofililor. Nu uit momentul când, la instalarea ca arhiepiscop la Cluj, Bartolomeu avea să primească un geamantan de la alt ierarh, absent la slujbă, care îi luase pur și simplu cărțile din chilia de la Patriarhie după ultima arestare. Gestul salvator, în ochii mei, era pentru proaspătul Vlădică un afront și o înjurătură de mamă, același care îi luase cărțile fiind și cel care a determinat reținerea lui de Securitate când a venit pentru ultima dată din America la revederea colegilor din Seminar. Singurul fost deținut politic în Sinod, Bartolomeu a stat alături de trădătorii lui. Fără să îi ia la palme. 

Morala este dezamăgitor de banală: coabitarea binelui cu răul, oricât de revoltătoare, este cea mai constantă trăsătură a firii umane. Motiv să slujim doar Luminii, fără cotloanele întunecate, fără păcate nemărturisite sau iertări amânate, Cuvântului, fără bârfe, manipulări și lingușeli, Frumuseții, fără kitsch sau improvizație. Evanghelia, la urma urmelor, nu ne învață altceva. 

Doxa!