26 iulie 1958. Cum a murit Constantin Oprișan în iadul din Casimca Jilavei. ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!” / ”Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată” / Mărturiile părintelui Gheorghe Calciu

În cele ce urmează vă prezentăm mărturia preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, martor la sfârșitul lui Costache Oprișan (foto sus): 

“Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel (Marcel Petrișor – n. red.) că zice: 

– Ghiță, Ghiță, moare Costache!

Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig:

– Costache, Costache!

L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif (Iosif V. Iosif – n. red.), care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. 

(Părintele Gheorghe Calciu, mărturisitor al temnițelor comuniste)

Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult. Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis:

– Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!

Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat:

– Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!

Însă Iosif i-a răspuns:

– Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!

Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o. În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. 

De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!” 

(Intrarea în Casimca Jilavei / sursa foto: arhiva Podul.ro)

(Preotul Gheorghe Calciu, “Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”)