"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În cele ce urmează vă prezint un interviu exclusiv cu luminoasa doamnă Viorica Baciu (75 ani) din Poienărei, nepoata ciobanului martir Ticu ”Sorescu” Nicolae, cel care i-a ajutat ani la rândul pe partizanii anticomuniști conduși de ofițerul Toma Arnăuțoiu, ulterior urmându-i în fața plutonului de execuție. Și în groapa comună nici astăzi cunoscută. Jertfa lor e apa bună de băut. Aceasta este povestea durerii familiei lui Ticu Sorescu. E unicul interviu pe care doamna Viorica Baciu l-a acordat vreodată. Vă invit să-l citiți și să-l distribuiți.
Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă. Vă mulțumesc că ați acceptat acest dialog. Haideți să începem cu o serie de aspecte personale. Cum vă numiți și când v-ați născut?
Viorica Baciu: M-am născut la 20 septembrie 1949, în satul Poienărei. Sunt musceleancă. Viorica Baciu e numele meu, fostă Ușurelu. Provin dintr-o familie de țărani gospodari și cu frică de Dumnezeu. Țărani muncitori, mamă, care trudeau cât era ziulica de mare. Nu ne lipsea nimic, dar și munca era pe măsură. Creșteau vite și oi, aveam multe animale, pământuri și grădini. Odinioară se ocupau și de animalele boierului Vică Poienăreanu. Ai mei mi-au povestit că boierul era un om bun și săritor cu cei aflați la nevoie, țăranii îl iubeau și-l respectau. Bunicul meu matern a fost baciul Ticu Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească pe lumea ailaltă, că pe lumea asta a suferit destul…
Răzvan Gheorghe: Să punctăm că, de-a lungul ultimilor ani petrecuți în munte, mai cu seamă în extremitatea nordică a ”Râpelor cu brazi”, situate în apropierea Poienăreiului, partizanii anticomuniști din gruparea lui Toma Arnăuțoiu au fost ajutați deseori de bunicul dumneavoastră cu hrană, îmbrăcăminte și informații. Ciobanul Ticu Nicolae Sorescu avea să fie arestat în dimineața de 20 mai 1958, alături de frații Toma și Petre Arnăuțoiu, ulterior urmându-i în fața plutonului de execuție.
Viorica Baciu: Da, da… i-a trădat Grigore Poienăreanu, fiul boierului Vică Poienăreanu. Grigoriță – așa i se zicea pe-aici. Frații Arnăuțoiu și bunicul au fost trădați în livada de lângă casa în care locuia Grigoriță. Ticu avea târla cu oile în apropiere, venise și el să se întâlnească cu partizanii. Începând din spatele casei lui Grigoriță, toată moșia aceea dinspre Poienărei o ținea bunicul meu în arendă.
Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiți pe Grigore Poienăreanu?
Viorica Baciu: Era un om ciudat și ascuns. Nu puteai pune bază-n el. Lumea îl știa de viclean. N-avea prieteni, stătea așa mai retras. Era numai pe gârlă la pescuit, nu venea niciodată la biserică. Boierul ăl bătrân mai venea, știa să-și țină țăranii aproape, dar Grigoriță n-avea niciun Dumnezeu. Vică Poienăreanu a fost bun ca boier, era plină curtea de lume la ei. Ce-i drept, era și pretențios, dar așa au fost boierii… Bunicul se ocupa de brânza și de urda lui. Zicea biata bunica Maria (născută în 1906 – n. red.): ”Aoleu… păi eu nu gust brânza când vine cu brânza nouă de la munte, că-i duce cucoanei întâi. Și brânza și urda, ea le gustă prima”. Asta pentru că, venind de la munte, Ticu se oprea la cucoană, la râu, ca să-i ducă brânză și urdă. Ăsta era mersul lucrurilor. Și era bine. Comuniștii au distrus acea lume și i-au nenorocit pe țărani.
Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiți pe bunicul Ticu Sorescu?
Viorica Baciu: Vai cât mă iubea… De oriunde venea, îmi aducea câte un cadou. Nu cine știe ce, dulciuri sau ceva de îmbrăcat. Mă lua cu el când pleca cu treabă prin satele din jur. Nu îl voi uita câte zile oi avea…
Eu am fost singură la părinți și stăteam mai mult pe la bunicii materni. Bietul tata căzuse în patima băuturii. Ne bătea pe mama și pe mine de ne suna apa-n cap. Dădea fără milă. Pe mama o bătea de rămânea pe jos fără cunoștință. Mi-amintesc că arunca găleți de apă rece peste ea ca s-o readucă-n simțiri. Sărmana mama avea ochii umflați, era plină, plină de vânătăi. Abia de se mai ținea pe picioare. Și tata o lua de la capăt… Să-l ierte Dumnezeu, că tare ne-a mai chinuit și multe rele ne-a făcut… Și-atunci, când începea scandalul, fie fugeam noi de frică, fie ne gonea el afară. Urla ca apucatul. Deseori asta se-ntâmpla și după miezul nopții. Zăpadă, ploaie, ger… nu conta.
Casa bunicilor era aici, puțin mai sus, ajungeam repede. Țipam cât mă ținea gura, plângeam și urcam panta asta până la Ticu. Când eram micuță, dacă apuca să iasă din casă, mama mă lua în brațe și alerga cu mine. Alteori nu reușea să răzbată, așa că fugeam singură, țipând ca disperata: ”Ticuleee! Ticuleee!”. El era nădejdea noastră. Era ultima speranță. Fugeam la el de mâncam pământul…
Și Ticu intervenea de fiecare dată, ne scotea din mâinile lui tata. În casa bunicilor mă simțeam iubită și protejată. Cu ceva timp înaintea arestării, bunicul începuse să cumpere materiale – cărămidă și lemn – pentru a ne construi mamei și mie două odăițe într-o grădină de-a lui. Nici n-aveam nevoie de mai mult. Voia să ne salveze definitiv de tata, care continua să-și bea mințile. Dacă ne-ar fi luat bunicul, altfel ar fi fost viața mea… n-aș mai fi suferit atât… Însă pe Ticu l-a arestat Securitatea împreună cu Toma și Petre Arnăuțoiu. Apoi l-au împușcat la zid, alături de partizanii pe care i-a ajutat. Ticu nu a mai avut timp să ne salveze pe mine și pe mama.
Cu câteva zile înainte să se-ntâmple nenorocirea, țin minte că Ticu m-a luat cu el până la Stănești, satul vecin. Acolo, într-o curte, autoritățile strângeau animalele pentru cotele de carne. Erai obligat să dai din agoniseala ta către statul comunist – porci, viței, vaci, boi, oi și ce alte animale mai aveai. Comuniștii luau pielea de pe noi. Luau mâncarea de la gura copiilor. Trăiam din ce în ce mai rău. Ticu a dus un bou mare pentru cota de carne. Parcă-l văd și acum pe boul ăla – gras și mândru, mergea bine, așa fusese învățat. Oamenii își băgau animalele într-o curte, apoi veneau mașinile și le luau. Spre Stănești am apucat-o pe poteca din vale, pe lângă casa părintelui Constantinescu. Pe-acolo ne duceam și când aveam treabă la Domnești. După câteva zile, când l-au arestat securiștii pe Ticu, țin minte că bunica îmi zicea: ”Vai de mine și de mine… dacă se-ntâmpla să vină ăștia cu mașina și să-l aresteze când vă duceați spre Stănești? Te lăsau acolo-n drum, singură-singurică… Ce te făceai tu?”.
Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiți din ziua de 20 mai 1958, când au fost arestați Ticu Sorescu, Toma și Petre Arnăuțoiu? În aceeași zi a fost arestată și Maria Plop, iar curajosul Tică Jubleanu a murit în ”Râpele cu brazi”, în schimbul de focuri cu trupele de Securitate. Pe atunci aveați doar 8 ani și jumătate. Știa familia că baciul Sorescu îi ajuta pe partizani?
Viorica Baciu: Bietul bunicul meu s-a ferit de bunica. Ea nu știa nimic despre legăturile cu partizanii. Cu excepția lui Gheorghe Ticu, fiul lui, adică fratele mamei, nimeni nu a știut că bunicul îi ajuta. De fel le dădea hrană: brânză, urdă și mălai. Păi, cum să nu ajuți oameni aflați la mare nevoie? Dai de mâncare unui câine, darămite unui om. Ticu era mărinimos și săritor din fire. Așa a fost toată viața lui. Țin minte cum îi omenea pe sărmanii care se-ntâmpla să-i bată în poartă. Nu putea să nu-i ajute. Având pornirea asta în el, normal că i-a ajutat și pe partizanii lui Toma Arnăuțoiu. Nici nu s-ar fi putut altfel. Ticu nu-i suporta pe comuniști, vedea prea bine dezastrul pe care l-au adus.
Partizanii veneau la stâna lui Ticu. Fiul – Gheorghe Ticu – a aflat despre asta fiindcă bunicul îl luase la stână ca să învețe meseria de cioban. De regulă, acolo au avut loc întâlnirile – la stâna de pe Muntele Păpău. Nu-i foarte departe, e spre Câmpulung. Cred că, la început, bunicul s-a înțeles cu Toma și Petre Arnăuțoiu prin intermediul părintelui Ion Constantinescu, preotul-paroh din Poienărei. Părintele era un om tare bun, întregul sat îl iubea și-l respecta. Bunicul fusese cununat de dânsul, erau fini. Preotul îl considera un om de maximă încredere. Cred că așa s-a făcut legătura cu partizanii.
Țin minte că Ticu se ducea deseori la părintele Contantinescu. Uneori revenea noaptea târziu. Călărea o iapă și cum se apropia de poartă, iapa se apuca să necheze, iar biata bunica îmi zicea: ”Auzi, vine tac-tu mare!”.
Am câteva amintiri din ziua de 20 mai 1958. Țin minte spaima și durerea din casă. Bunica era dărâmată. În noaptea aia bunicul fusese la târlă la oi. Fiind aproape, Ticu s-a întâlnit cu Toma și Petre Arnăuțoiu în grădina lui Grigoriță Poienăreanu. Acolo au fost trădați și arestați. Ticu purta opinci și straiele obișnuite ale ciobanilor din partea locului. Așa l-au luat. Bunica a aflat în aceeași dimineață. Apoi am auzit zarva de la ”Râpele cu brazi”. Răpăiau împușcăturile de te-ngrozeau. Se trăgea ca la război.
Răzvan Gheorghe: Maria Plop se predase, împreună cu fetița ei și a lui Toma Arnăuțoiu, micuța Ioana în vârstă de numai 2 ani. La finalul acelui schimb de focuri avea să moară Tică Jubleanu. Dumnezeu să-l odihnească.
Viorica Baciu: Da, așa a fost. Tică Jubleanu a pierit acolo. N-a vrut să se predea, a luptat până la moarte. Împușcăturile au înspăimântat tot satul. Hăuiau versanții ăștia… Am văzut și mașinile – multe, multe GAZ-uri de-alea verzi. Securiștii și milițienii mișunau peste tot. Țăranii nu mai văzuseră niciodată atâtea mașini. Pe-atunci erau puține și le vedeai rar prin satele de munte.
În zilele care au urmat s-au făcut primele arestări. Aveam în Poienărei un milițian mare în grad, care locuia undeva pe lângă casa lui Grigore Poienăreanu. Săndulescu îl chema pe milițian. Țin minte cum râdea taică-său prin centrul satului, cum se dădea mare cu informațiile pe care le primise de la fiu-său: ”Aaaa, abia s-a luat vârful clăii! Urmează toată claia!” Așa zicea și se veselea în văzul lumii… Adică primele arestări nu fuseseră de ajuns, voiau să-i aresteze pe toți. Voiau ”toată claia”. Și râdea, râdea… Mulți s-au îngrozit când l-au auzit. Stăteam cu frica-n sân. Și s-a-ntâmplat exact cum a spus. Per-total, 14 familii din Poienărei au fost distruse de Securitate și comuniști.
Din ziua de 20 mai 1958, după ce i-au arestat pe ultimii partizani și pe Ticu, au început perchezițiile și controalele de toate felurile. La noi căutau arme. Seară, noapte sau dimineață, nici că mai conta – te trezeai cu securiștii și milițienii pe cap. Dădeau năvală în curte și-n casă, răscoleau totul de parcă trecea mare vijelie. Se răsteau, ne bruscau și ne înjurau. Ne vorbeau ca unor neoameni. Percheziții aveau să tot fie până în vara lui 1959, când i-au împușcat pe ei. Cele mai multe au fost în perioada anchetelor și a procesului. Toate familiile implicate au trecut prin percheziții violente, extrem de umilitoare.
În cazul familiei mele, obsesia securiștilor era că Ticu ar fi avut un pistol. Nici bunica Maria și nici străbunica Ioana nu știau de așa ceva, dar ei îl căutau ca nebunii. Să îți povestesc ce s-a întâmplat la o percheziție. Dăduseră buzna peste noi și urlau ca scoși din minți: ”Pistolul! Unde e pistolul?” Răsturnau de-a valma tot ce le stătea în cale. Scotoceau și prin curte, ajunseseră la cocină. În podul cocinii, bunica obișnuia să adune cenușă pentru săpun de casă. Făcea leșie din cenușă. Și în podul ăla s-au urcat doi securiști – de fapt, doar unul a intrat înăuntru, celălalt rămăsese cocoțat pe scară. În pod s-a urcat și biata de mama, că se temea de ce puteau să facă securiștii. Dacă aruncau pe-acolo un pistol sau niște gloanțe și spuneau că erau ale noastre? S-ar fi ales praful de femeile care mai rămăseseră în libertate. Îți dai seama că le-ar fi arestat pe mama, bunica și străbunica. Rămâneam a nimănui.
În pod nu era lumină, mai mult orbecăiai. Scormonind prin ligheanul cu cenușă, securistul a dat de un tăciune vechi. Când l-a simțit la mână, a-nceput să strige: ”Am găsit pistolul! Am găsit pistolul!” Doamne cum mi se făcuse pielea pe mine… Tremuram ca o frunză. Inima îmi bubuia să-mi spargă pieptul. Parcă-l aud pe ăla. Era bucurie în vocea lui. Biata mama a fost cât pe ce să cadă din picioare. Bunica se-nverzise, își pusese mâna în dreptul inimii. Suferea cu inima. Parcă le văd… Eram năucite de spaimă. Credeam că se terminase cu noi. Și era doar un tăciune. Atât și nimic altceva. Aia mai lipsea, să scoată un pistol din cenușa aia. Cotrobăiau peste tot, nimic și nimeni nu le scăpa. Ne insultau și ne vorbeau ca la ultimii oameni. Vai de noi, Doamne, vai de noi…
Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu mama dumneavoastră? Știu că avea să moară curând.
Viorica Baciu: Sărmana de mama a suferit cumplit. Doar copilăria a avut-o fericită, în casa lui Ticu și a bunicii, în rest, viața ei a fost un calvar. Tata o bătea în continuare, așa cum mă bătea și pe mine. Ticu nu ne mai putea apăra, îl luaseră securiștii. Țin minte că atunci, în perioada procesului lor, ne-a izgonit noaptea afară din casă. ”Du-te la bandiții tăi!”, așa i-a zis mamei. Numai că acum nu prea mai aveam unde să ne ducem, fiindcă autoritățile confiscaseră casa și pământurilor bunicilor materni. Eram vai de sufletele noastre. Rămăseserăm fără agoniseala de-o viață. Marele nostru noroc au fost bunica Maria și străbunica Ioana. Praful și pulberea s-ar fi ales de mine fără aceste femei puternice.
Mama s-a îmbolnăvit în toamna lui ‘58. Sa-ntâmplat în timpul procesului partizanilor și al susținătorilor din lotul Arnăuțoiu. Procesul ăla nenorocit a devastat-o pe interior. S-a îmbolnăvit de supărare, de inimă rea… Biata de ea s-a dus la tribunal și l-a văzut pe Ticu în lanțuri. Ajunsese umbra bărbatului de odinioară. Abia dacă se mai târa, părea o umbră. Ei toți păreau umbre. Deși erau în sala de judecată, păziți din toate părțile, îi lăsaseră cu lanțuri grele la picioare. Unde să mai fugă? Unde? Și mama doar atât a strigat: ”Ticule!” Că așa se zice la noi, la munteni – ticule înseamnă tată. Și Ticu a-ncercat să se-ntoarcă spre ea, a vrut să-și vadă fata, dar un milițian l-a lovit cu patul armei ca să nu se uite. Atunci a fost ultima oară când l-a văzut pe Ticu. Apoi mama a venit acasă cu inima frântă de durere și gata, s-a îmbolnăvit… Se topea văzând cu ochii. Ce femeie frumoasă și blândă a fost... Doamne, Doamne… și cât a mai tras sărăcuța… În octombrie 1958 am dus-o la București și a rămas spitalizată. Se simțea foarte rău, din ce în ce mai rău. A murit după o agonie de două luni și ceva. Am îngropat-o pe 7 ianuarie 1959. Avea doar 29 de ani.
Între timp, securiștii o arestaseră și pe bunica maternă. Nu au arestat-o din prima, când l-au luat pe Ticu, o mai lăsaseră câteva săptămâni, timp în care au terorizat-o cu percheziții și au umilit-o în fel și chip. Urma să fie condamnată la 3 ani de pușcărie politică. Eram pur și simplu disperată, nu credeam că se va mai întoarce de acolo. Era bolnavă cu inima, micuță și fragilă. Ea chiar nu știuse nimic despre legăturile bunicului cu luptătorii din munți. Ticu făcuse totul ca să o protejeze, dar securiștii nu țineau cont de nimic.
Răzvan Gheorghe: În aceste condiții, cu bunicul condamnat la moarte, cu bunica în pușcărie și cu mama moartă, cine a avut grijă de dumneavoastră?
Viorica Baciu: Ioana, străbunica maternă. Noroc cu ea, mamă, că altfel cine știe ce se alegea de viața mea… Dacă n-ar fi fost străbunica, aș fi rămas a nimănui. Dumnezeu s-o odihnească alături de cei drepți, că tare iubitoare și bună la suflet a mai fost… Avea 80 și ceva de ani, urma să moară la 93 de ani, dar încă se ținea bine. Era obișnuită cu problemele și cu muncile grele. A fost o femeie puternică și dârză, draga de ea… Stăteam doar noi două. Bunica era la pușcărie iar mama era spitalizată la București. Pe Ticu îl condamnaseră la moarte. Bunica va reveni abia peste 3 ani plini de chinuri. La patru ani după moartea mamei, s-a prăpădit și tata. De ani de zile nu se mai putea înțelege nimeni cu el. A băut până a murit. L-au găsit în casă fără suflare. Să-l ierte Dumnezeu, că mult rău a mai făcut… La numai 14 ani rămăsesem orfană de mamă și de tată. Doamne, Doamne, câte am mai tras…
Răzvan Gheorghe: Unde stăteați cu străbunica? Vechea casă a bunicilor materni fusese confiscată, la fel și celelalte proprietăți ale familiei.
Viorica Baciu: Da, da… ne-au confiscat casele, pământul și animalele. Comuniștii ne-au luat toată agoniseala și truda de-o viață. Din fruntea satului ajunseserăm la coadă… Aici, peste drum, era un grajd vechi de vite. Mai jos, lipită de el, străbunica avea o cămăruță. De fapt, fusese un soi de magazie în care bunicul ținea brânza și diverse alte chestii. În magazia aia dormeam amândouă. Odăița era strâmtă și întunecoasă. Se-ntâmpla să se infiltreze urina din grajd de ajungea până lângă patul nostru. Vitele erau aproape. Puțea de-ți muta nasul. Doamne, Doamne… câte umilințe… ce situație îngrozitoare… Să îți ia totul și să ajungi să locuiești în vechea ta magazie, în urina și în duhoarea vitelor care până nu demult îți aparținuseră… Ăsta a fost comunismul, mamă. Groaza groazelor.
Autoritățile au confiscat toate oile pe care Ticu le ținea la târlă, lângă casa lui Grigore Poienăreanu. Străbunica încercase să păstreze patru oițe de-alea țigăi, cum se zice pe aici, adică roșii, însă nu i le-au lăsat nici pe alea, deși i-a rugat cu cerul și cu pământul. Voia să aibă și ea niște lână pentru ciorapi, ca tot omul. Le-au luat ăștia de la Sfatul Popular, cum era pe atunci.
O scurtă perioadă ne-au lăsat o vacă cu un vițel. Atunci fătase. Se întâmpla prin noiembrie-decembrie 1958, când mama era spitalizată la București. Era o vacă grasă, albă ca zăpada. Parcă o văd… Frumoasă vacă, sănătoasă și ascultătoare. Dădea lapte mult și gustos. Vaca aia ne scotea din foame, era baza noastră. Țin minte că zicea biata străbunica: ”Vițelul e gras și frumos, l-om vinde și om trece peste iarnă. O veni și maică-ta de la spital… Ușor-ușor, ne punem pe picioare”. Numai că s-a întâmplat fix pe dos. Comuniștii ne-au luat vaca și vițelul, iar mama a murit în ianuarie 1959. Îmi amintesc cum a venit la străbunica un om de la întovărășire, așa-i spunea, că la Poienărei nu a fost colectiv, și cum ne-a luat vaca și vițelul. A mințit-o că ne va aduce înapoi vițelul după ce l-or înțărca, dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată. N-am mai văzut nici vaca, nici vițelul. Și am rămas fără lapte. Tare greu ne-a fost.
Până la urmă m-a luat la ea o soră de-a lui bunicu. Locuia tot în Poienărei, de-aici mai la vale. N-am rămas mult nici acolo, dar măcar mi-am mai găsit echilibrul. Eram traumatizată de câte se întâmplaseră cu familia mea. Apoi m-a luat tot o soră a bunicului și așa am ajuns la Slănic, un sat dinspre Câmpulung. E după Domnești. O parte din clasele primare le făcusem la școala din Corbi, în comună, că aici, la Poienărei, se făceau doar patru clase. Până la șapte clase făceai la Corbi. Eu am făcut șapte clase, am fost în ultima promoție care mergea pe sistemul ăsta, că apoi au început cu opt clase. Școala din Corbi era departe, băteam 3 kilometri până acolo. Să faci asta zilnic nu era deloc ușor. Pe-atunci iernile erau aspre, țineau și câte o jumătate de an. Eram orfană de ambii părinți, pe Ticu îl împușcaseră iar bunica era la pușcărie – nu mai avea cine să se-ngrijească de mine. Ajunsesem copilul nimănui. Străbunica era bătrână și avea multe pe cap. Atunci m-a luat sora lui Ticu din Slănic. Școala era foarte aproape, la o distanță de două ulițe. Am rămas acolo cam un an și jumătate, până când a ieșit bunica Maria din pușcărie.
Răzvan Gheorghe: Maria Ticu a executat 3 ani de pușcărie politică. Cum a fost revederea? Ce v-a povestit?
Viorica Baciu: Când ne-am revăzut am izbucnit amândouă în lacrimi. Nu crezusem că o voi mai vedea vie. La început nu am recunoscut-o. Știam că era ea, dar nu mai arăta ca înainte. Era pierită, terminată de chinuri și boli. Era vai de suflețelul ei. Pușcăria o îmbătrânise cumplit. O luaseră pe 24 iunie 1958 și s-a întors pe 24 iunie 1961. A venit cu un turtoi din-ăla ca să ne arate și nouă ce le dădeau de mâncare. Un fel de mămăligă semicoaptă cu tot soiul de semințe prin ea. Semințe de-alea de ziceai că-s luate dintr-o mătură. Turtoiul era negru și puțea. Te lua scârba doar că te uitai la el.
Bunica se îmbolnăvise grav de plămâni. Avea și alte afecțiuni. Nici nu mai putea să meargă. Eu și străbunica o mutam de colo-colo, când în odăiță, când afară, pe o laviță, să stea și ea la soare. ”Ia Mario de bea lapte, poate te-nzdrăvenești…”, spunea străbunica. Puținul lapte îl procuram cu greu și-l păstram numai pentru ea. Bunica era extrem de slăbită, ajunsese numai piele și os. Ea oricum era o femeie micuță și fragilă. O mână de om. Nici eu, nici străbunica nu mai credeam că va supraviețui. Nimeni nu mai credea că va rămâne în viață. Ne așteptam să moară dintr-o zi în alta. Și totuși a trăit, i-a dat Dumnezeu zile. Cred că a fost o minune. Ușor, ușor și-a revenit, slavă Domnului, însă nu a mai fost niciodată ca înainte. Ticu nu mai era iar ea pătimise mult prea multe.
Toți cei trei ani de pușcărie i-a executat la penitenciarul Pitești. Zicea că acolo a fost iadul pe pământ. Le-ngrămădeau ca pe animale și le-nfometau ca vai de ele. A tras frigul de pe lume. O durea sufletul de umilințele la care fusese supusă. Stăteau în cele mai criminale condiții. Toate erau bolnave. O lungă perioadă a stat în aceeași celulă cu Elisabeta Rizea. Îi păstra o caldă amintire. A stat și cu preoteasa lui Constantinescu. Cred că și cu nevasta lui Bășoiu din Stănești. Se ajutau cât puteau și încercau să reziste. Sufereau cumplit că nu mai știau nimic despre copii și nepoți. Bunicii i s-a pus pe suflet moartea mamei, a plâns-o câte zile a mai avut. La un moment dat, i se permisese să se îngrijească de florile din curtea penitenciarului. Alte deținute erau supuse la munci grele. Mi-a povestit că o perioadă a fost nevoită să doarmă pe un grilaj de fier pe sub care curgea apa. Era un frig de moarte, Îi fugea orice somn când auzea lanțurile zornăind pe hol.
Mi-a povestit câte ceva și din timpul anchetelor. Pe ea n-au întrebat-o foarte multe, la început nu au băgat-o în semă. Nici să fi vrut nu avea ce să le spună. Nu știuse absolut nimic despre legăturile bunicului cu partizanii. Nu știa nimic despre vreun pistol. Ticu a protejat familia, crezând că dacă noi nu știam nimic nu vom suporta urmări. Dar le-am suportat din plin. Ne-au distrus familia și ne-au călcat în picioare. Mi-a zis că pe femei le anchetau niște securiste care de multe ori erau mai rele ca bărbații. Te înjurau și te umileau de parcă nici nu erai om. Pe ea n-au bătut-o, dar altele au încasat-o.
Cu toate relele prin care am trecut, marele meu noroc au fost aceste două femei puternice – bunica și străbunica. Fără ele n-aș fi fost nimic. Praful și pulberea s-ar fi ales de viața mea. Dumnezeu le-a dat vieți lungi – străbunica Ioana a murit în 1978, la 93 de ani, iar bunica Maria în 1986, la 87 de ani.
Răzvan Gheorghe: Să le odihnească Dumnezeu! A găsit familia înțelegere la vecini și la ceilalți localnici din Poienărei? V-au înțeles suferințele?
Viorica Baciu: Vecinii? Ce înțelegere, măi mamă, că mai rău ne făceau… Ne ziceau ”bandiți”, ”criminali”, ”teroriști” și ”legionari”. Strigau după noi prin sat, făceau haz de durerea noastră… Unii ne-au luat pământul, alții animalele. Simțeam că mor când îi auzeam cum zbierau mizeriile alea. Criminali? Păi, pe cine au omorât Ticu și bunica? Bandiți? Ticu și ai mei nu au furat niciodată nimic de la nimeni, nici măcar un capăt de ață. Teroriști? Noi am fost cei terorizați, noi am fost vinovații fără vină. Legionari? Nici Ticu și nici altcineva din familia mea nu a făcut niciodată politică. Nimeni nu a fost legionar la noi. În gruparea Arnăuțoiu nu au fost legionari.
Mi-amintesc cum veneau cei de la întovărășire în grădina casei ca să culeagă pere și mere. Culegeau fructele noastre. Noi nu le știam gustul. Și eu treceam pe sub păr ca să iau apă. În pom erau cocoțate o femeie cu fiică-sa. Și femeia mi-a strigat: ”Fă putoare, te-ai urcat și ai luat perele! Uite, nu mai sunt pere!”. Și mie mi-era frică să iau una de pe jos, așa, de poftă… Să te măscărească în halul ăsta la tine în grădină, în timp ce îți furau rodul muncii tale… Ăsta a fost comunismul. Pe suflet m-au ars cuvintele alea.
Răzvan Gheorghe: După Revoluție s-a mai schimbat din această atitudine?
Viorica Baciu: Prea puțin. După Revoluție nu îți mai strigau mizeriile alea în față, dar le simțeam ura în priviri. Le simțeai disprețul. Iar ura aia durea mai mult decât cuvintele. De ce atâta ură? Eu și ai mei nu le făcuserăm nimic rău. Și celelalte familii lovite au avut parte de același tratament. După Revoluție a fost ușurarea că au început să redea pământurile. Încet, încet, le-am recuperat și noi, dar am pierdut mult timp și mulți bani prin tribunale. Nu a fost ușor. Nimic nu a fost ușor pentru noi. Înainte nici nu puteai vorbi că te luau în râs sau te luau la bătaie. După Revoluție am vorbit și noi. Ne-am spus amarul și ne-am cinstit morții.
În anii ‘90, familia mea și celelalte familii care au avut victime în lotul Arnăuțoiu au contribuit cu bani și au ridicat o troiță în memoria celor plecați, așa cum e creștinește. Am început să le facem parastase și i-am pomenit fără frică. La-nceput, troița a fost amplasată în fața bisericii din Poienărei, lângă monumentul care îi comemorează pe poienărenii morți în cele două războaie mondiale. Prezența troiței acolo a generat scandal. Urmașii comuniștilor au făcut gălăgie, au lansat acuzații mincinoase… Așa s-a ajuns să fie mutată la marginea satului, în curtea vechii case a preotului Ion Constantinescu. Și asta spune multe. N-au putut suporta ca troița partizanilor să se afle în fața bisericii și în centrul satului.
Răzvan Gheorghe: Am văzut troița în repetate rânduri. E în spatele gradului. Dacă vrei să aprinzi o lumânare nu poți. Locul ei ar fi trebuit să fie în fața bisericii, lângă vechea casă a fostului partizan Alexandru Marinescu. Așa ceva nu se ascunde, ci se expune în centrul satului. În fine, să revenim la anii ‘60. Ați încercat să urmați un liceu?
Viorica Baciu: Mi-am dorit mult să fac un liceu. Am fost bună la învățătură, mereu eram printre primii. Mi-a plăcut școala. Visam să-mi fac un rost în viață, să nu rămân aici la munca asta grea. Voiam să am o viață mai bună decât cea a mamei și a bunicii. Așa că m-am înscris la liceu la Domnești, dar mi-au respins dosarul. Pe o filă a dosarului scria că ”eleva Ușurelu Viorica e nepoata banditului Ticu Sorescu”. Aveam ”origine nesănătoasă”. Nici nu am mai intrat în examen. Am fost tare dezamăgită. După aia n-am mai încercat să-mi duc școala mai departe. Aveam prea multe pe cap și trebuia să muncesc din greu pentru puțin.
Răzvan Gheorghe: Când v-ați măritat? A fost curajos flăcăul care a făcut pasul…
Viorica Baciu: Da, a fost foarte curajos. Eu și ai mei eram ”dușmanii poporului”. A avut milă, când m-a văzut că eram singură și a nimănui. Familia lui nu s-a împotrivit, m-am înțeles bine cu toți ai lui. Erau oameni harnici și cu frică de Dumnezeu. Oameni gospodari. M-au acceptat imediat. M-am măritat la 16 ani, că situația era de așa natură. Am trăit împreună 35 de ani și am avut o viață foarte bună cu el. În 35 de ani nu am primit o palmă și nici nu m-a înjurat. Că ne mai certam așa din neajunsuri, asta se-ntâmplă peste tot, dar ne-a fost bine. A murit la 59 de ani. Avem trei copii împreună – două fete și băiatul. Cu toții sunt realizați, slavă Domnului.
Răzvan Gheorghe: A încercat familia să recupereze rămășițele pământești ale baciului Ticu Sorescu? La fel ca toți ceilalți condamnați la moarte din lotul Arnăuțoiu, bunicul dumneavoastră a fost executat în incinta penitenciarului Jilava, în Valea Piersicilor. Acolo se află gropile comune în care le-au fost aruncate trupurile.
Viorica Baciu: Fata mea cea mare a-ncercat să afle ce s-a întâmplat cu trupul lui Ticu. S-a dus la Jilava, dar nu i-au zis nimic. Speram că poate om afla ceva. Recuperarea osemintelor lui Ticu e marea mea dorință. Facem pomenirile astea la biserică, dar parcă nu ești tu când nu ai un mormânt la care să aprinzi o lumânare. Cum a căzut comunismul, am început să facem pomenile. Am făcut toată rânduiala pentru morți, așa cum se obișnuiește. Slujbă, pomană, masă în curte… Totul pentru sufletele lor.
Răzvan Gheorghe: În prima jumătate a anilor ‘60, în Poienărei au început să revină cei ce executaseră ani grei de pușcărie ca susținători ai grupării Arnăuțoiu. Ați vorbit cu ei despre perioada detenției?
Viorica Baciu: Nu prea vorbeam despre asta. Ne era frică. Se acumulase multă scârbă, multă suferință… Toate familiile din lot erau vizate de Securitate. Comuniștii din sat erau cu ochii pe noi de parcă aveam râie. Despre pușcărie mi-a povestit de câteva ori văduva învățătorului Gheorghe Popescu. Pe el îl împușcaseră la zid. Ea mi-a zis despre chinurile prin care a trecut și despre umilințele la care fusese supusă. Sărmana femeie, suferise ca vai de suflețelul ei... Pe învățătorul Popescu mi-l amintesc așa puțin. Fusese arestat cu ceva timp înaintea fraților Arnăuțoiu. L-am văzut de vreo două ori. Nu era bătrân. Făcuse frontul, era un bărbat ca lumea, în putere. Toți țăranii îl respectau. Preotul și învățătorul erau elita satelor.
Și pe Alexandru Marinescu îl cunosc bine, fratele partizanului Ion Marinescu. Am fost apropiată de soția dânsului, doamna Virginia, Dumnezeu s-o odihnească. A murit iarna trecută. Alexandru și Ion s-au născut la Nucșoara, de acolo era familia lor. Ion a murit în munți, iar Alexandru a făcut multă pușcărie politică. A trecut și prin Experimentul Pitești. După eliberare, Alexandru s-a căsătorit cu Virginia, fiica învățătorului Popescu, și s-au stabilit la Poienărei, aici, vizavi de biserică. Eram apropiați. Le țineam grădinile, aveam grijă de iarba lor, că noi eram mai în putere, coseam, strângeam fructele.
Răzvan Gheorghe: Pe Elisabeta Rizea ați cunoscut-o?
Viorica Baciu: Mai întâi am cunoscut-o prin poveștile bunicii, care, ți-am spus, a stat o perioadă cu ea în celulă. Amândouă au rămas mult la penitenciarul Pitești. Se împrieteniseră la suferință. O evoca întotdeauna cu cele mai frumoase cuvinte, știam că era o femeie puternică, o curajoasă care i-a ajutat pe partizani și după prima ieșire din pușcărie. Știam că o torturaseră și că o jumuliseră de păr. Apoi, peste ani, am întâlnit-o personal pe Elisabeta Rizea. Se întâmpla tot în comunism, parcă prin anii ‘80. Părintele Grigorescu, pe atunci preot-paroh la Nucșoara, a făcut schimb cu părintele Niță, preotul-paroh din Poienărei, care se transferase la biserica din Nucșoara. Și la sărbătorile mai mari, eu și mai multe femei din Poienărei ne duceam după preotul Niță la Nucșoara, că ne obișnuiserăm cu felul lui de a fi. Era un om tare bun, un preot de excepție. La biserică am cunoscut-o și pe Elisabeta Rizea. Vorbeam mult, că era vorbăreață și deschisă cu cei care suferiseră pentru partizani. Te făcea să te simți bine în preajma ei. Dumnezeu să o odihnească.
