"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Primarul Sectorului 3 – l-am numit pe Robert Negoiță – intenționează să construiască ilegal un cartier rezidențial în zona unui vast sit arheologic descoperit în primăvara lui 2020 (întins pe aproximativ 3 hectare și jumătate), în perimetrul căruia se găsesc numeroase oseminte umane datând din diverse epoci. Mai exact, e vorba despre două terenuri situate în proximitatea Bulevardului Theodor Pallady (la nr. 50), care, în 2022, au intrat în proprietatea unei firme de casă a familiei Negoiță – Edificia Star Construct SRL.
Potrivit dovezilor și documentelor prezentate în această anchetă (documentație ce a stat, în mai 2020, la baza încadrării zonei ca sit arheologic), odinioară, în perimetrul amintit se aflau una sau mai multe gropi comune ale vechiului lazaret al Spitalului de ciumați de la Dudești (cu siguranță, au fost mai multe astfel de gropi comune, dispuse în diverse zone, având în vedere că instituția a funcționat, cu vagi întreruperi, aproape 100 de ani, îngrijindu-se de victime începând cu 1796, după ciuma de la 1975, ulterior trecând, cu porțile larg deschise, și prin Ciuma lui Caragea, care a făcut ravagii în București).
Ulterior, noi dovezi aveau să certifice faptul că în aceeași zonă a fost construit, în 1923, un monument militar funerar închinat soldaților morți în cumplita explozie de la Pulberăria Dudești (fosta fabrică de pulberi a Armatei), tragedia survenind la 27 iulie 1916. Atunci și-au pierdut viețile nu mai puțin de 159 de oameni, majoritatea fiind soldați în termen sau rezerviști – da, e vorba despre cel mai mare carnagiu din istoria cunoscută a României, astăzi uitat cu desăvârșire.
Potrivit documentației pe care o voi prezenta în exclusivitate, inițial, în august 1916, 91 dintre soldații morți au fost înmormântați în patru gropi comune, situate undeva pe latura de Est a Cimitirului Bellu Militar, pentru ca mai apoi, în 1923, cu prilejul parastasului de șapte ani, să fie dezgropați și reînhumați, cu slujbă și onoruri militare, în interiorul memorialului construit în curtea Pulberăriei Dudești, care s-a înălțat, începând cu 1 ianuarie 1896, în perimetrul în care odinioară funcționase vechiul spital pentru ciumați. Așadar, pe terenurile familiei Negoiță se găsesc rămășițe umane ce datează din mai multe epoci.
În pofida tuturor acestor evidențe de necontestat, situl arheologic (declarat astfel în mod oficial, încă din mai 2020, când acolo au fost descoperite numeroase oseminte umane) avea să fie violat, profanat și distrus în formă continuă la directiva primarului Robert Negoiță, aceste acțiuni reprezentând infracțiuni în condițiile legii. Ilegalitățile au fost săvârșite atât în cursul anului 2013 – când Negoiță intenționa ca Primăria Sectorului 3 să cumpere terenurile respective (pe atunci aflate în proprietatea Chimopar Trading SRL) –, cât și începând cu vara lui 2022, când primarul a achiziționat terenurile prin intermediul unei firme controlate de familia sa – Edificia Star Construct SRL.
După ce Negoiță s-a împroprietărit peste gropile comune ale ciumaților și ale soldaților morți în carnagiul de la Pulberărie, infracțiunile au tins spre paroxism. Cel mai grav e că, deși era amestecat cu rămășițe umane (fapt demonstrabil), pământul din zona sitului arheologic a fost excavat în repetate rânduri (Podul.ro deține probe concludente în acest sens, inclusiv filmări cu drona), ulterior fiind transportat spre periferia Sectorului 3 și spre Popești-Leordeni, unde a fost folosit la întărirea și ridicarea unor drumuri pe câmp. Astfel de acțiuni sunt total interzise de lege în cazul unui sit arheologic.
Menționez că semnatarul acestor rânduri nu are multe merite în privința remarcabilelor dezvăluiri operate. În principal, meritul îi aparține activistului civic Marian Șteică. Cercetător neobosit al istoriei Sectorului 3, Marian a documentat, de-a lungul a patru ani, o serie de istorii astăzi uitate, readucând la lumină destinul postum al soldaților morți în dezastrul de la Pulberărie. Și asta nu e deloc puțin lucru. De asemenea, așa cum veți afla, Marian a fost cel care a descoperit osemintele umane, în mai 2020, în timp ce căuta, cu ajutorul unei vechi hărți militare austriece, locația în care odinioară se înălțase Spitalul de ciumați Dudești. Zona a primit statutul de sit arheologic în urma descoperirilor sale.
Nu în ultimul rând, îmi cer scuze pentru dimensiunile mari ale textului, însă ancheta a străbătut mai multe epoci istorice, scormonind în unghere deloc sau foarte puțin cunoscute, fapt ce m-a făcut să o dezvolt etapic, alocând aceeași atenție fiecărui episod în parte. Cititorii vor afla multe istorii și aspecte inedite. Vă invit să citiți și să distribuiți ancheta.
Spitalul de ciumați de la Dudești
În arhivele Muzeului Victor Babeș există Hrisovul emis la 1 iulie 1796 de Alexandru Constantin Moruzi, domnitorul Țării Românești, privind înființarea Spitalului de ciumați de la Dudești. Potrivit dr. Grina-Mihaela Rafailă (muzeograf al Secției ”Istorie”, care a studiat documentul în detaliu), decizia ridicării spitalului a venit în condițiile în care, în 1795 avusese loc o nouă epidemie de ciumă. Hrisovul relatează că molima a provocat ”multă moarte bolnavilor”, astfel că domnitorul a hotărât ”a zidi un mare și statornicesc spital de ciumă, cu mult mai mare decât cel dintâiu” (detalii AICI).
De notat că, prin sintagma ”cel dintâiu”, documentul face trimitere la mai vechiul spital de ciumați care a funcționat o lungă perioadă, înainte și după 1796, undeva la marginile Pantelimonului (mai exact, în zona fostului Complex Lebăda).
La porunca lui Alexandru Constantin Moruzi, trei ”cinstiți boieri” – Ioan Moruz, Constantim Caragea și Constantin Ghica – au căutat un loc corespunzător pentru noua zidire, în cele din urmă fiind aleasă o porțiune din vechea moșie a răposatului boier Nicolae Dudescu, numită ”Dudești”.
Conform muzeografului Grina-Mihaela Rafailă, care citează Hrisovul, spitalul a fost construit din cărămidă, beneficiind de două ”sălășluiri pentru bolnavi”, un spital ”de obște pentru prostime”, prevăzut cu 15 odăi, curte și un puț, la care se adăuga și un spital ”deosebit rânduit pentru oameni de mai bună stare”. Așezământul de la Dudești includea și un lazaret cu ”40 odăi, din care 20 sunt spre partea apei Dâmboviței (…) și alte 20 odăi spre partea dăspre Dudești”. În imediata proximitate a lazaretului au fost construite ”12 cășcioare pentru cei ce vor fi bolnavi cu bănuială de ciumă”. Acestora li se adăugau alte 5 odăi destinate bolnavilor, precum și diverse magazii și alte dependințe.
”În cele 24 de ‹ponturi› (ale Hrisovului – n. red.) sunt trasate regulile de organizare ale noului așezământ spitalicesc – numirea a patru epitropi, desemnarea a 60 de oameni pentru ‹slujba bolnavilor›, numiți ‹spitalioți›, scutiți de toate dăjdiile; orânduirea unui ‹iconom vrednic›, care să locuiască permanent în spital, numirea unui epistat cu leafă pe perioada epidemiei; ‹cinci sute de cămăși și izmene să fie gata totdeauna și în vremea ciumei›; desemnarea a patru lemnari și zidari care să se preocupe cu ‹dregerea acestui spital›”, precizează Grina-Mihaela Rafailă (mai multe detalii AICI).
Apărut ca o necesitate după ravagiile epidemiei de ciumă din 1795, în vara lui 1808 Spitalul de ciumați de la Dudești urma să fie lăsat în paragină. Potrivit reglemnetărilor stabilite de Hrisovul lui Alexandru Moruzi, amplasamentul se afla sub ”închinarea” a trei mănăstiri – Câmpulung, Cozia și Tismana –, acestea fiind obligate să asigure bani, alimente și diverse alte ajutoare pentru Spitalul Dudești. Schimbarea de optică din vara lui 1808 i-a fost confirmată activistului civic Marian Șteică printr-un răspuns din partea Mănăstirii Tismana, în arhiva căreia se păstrează urme ale acelui moment:
”La 20 iulie 1808 se desființează Hrisovul lui Alexandru Moruzi Vodă pentru închinarea Mănăstirii Tismana și a altora pentru întreținerea spitalului de la Dudești, hotărând ca la întâmplare de ciumă să contribuiască toate mănăstirile deopotrivă la întreținerea acelui spital, iar deocamdată să se dea din banii școalelor pentru întreținerea lui”.
Ciuma lui Caragea
În 1813-1814, în Țara Românească a răbufnit așa-numita Ciumă a lui Caragea (titulatura provine de la faptul că perioada molimei a coincis cu instalarea pe tron a domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea). De-a lungul epidemiei de ciumă bubonică, cel mai afectat oraș a fost Bucureștiul, aglomerările umane fiind principalele focare. În acest context, redevenit o necesitate, Spitalul de ciumați de la Dudești avea să fie reînființat. Ororile Ciumei lui Caragea sunt zugrăvite cu lux de amănunte într-o scrisoare pe care Ion Ghica i-a adresat-o lui Vasile Alecsandri. În cele ce urmează vă prezint, fără alte comentarii, fragmentele respective:
”A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.
Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Muma își părăsea copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! ... Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor! ...
În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale, petrecute la ordie [...] și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârșit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă: ‹Sănătoși copii?›. Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea:
‹Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde›.
Deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea în curțile boierești, și orașul răsuna de urletul jalnic al cânilor rămași fără stăpân.
La fiecare poartă era câte o șandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan [...]. Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oțet.
Cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de-a arunca zdrențe rupte de la ciumați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de câte două-trei ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puțin violentă la acei cari au mai fost loviți de ea.
Jafurile și tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuși la serviciul ciumaților, au fost nepomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi.
După un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli și lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraș. Acei cari se regăseau, se îmbrățișau, dădeau o lacrimă celor pierduți pe câmpia de la Dudești și porneau cu viața înainte, uitând suferințele și însetați de plăceri”.
Periplul unui sfânt
În timpul epidemiei de ciumă bubonică din 1813-1814 au funcționat ambele așezăminte bucureștene destinate ciumaților: Spitalul de la Dudești și Spitalul din Pantelimon. Potrivit puținelor mărturii rămase, conducerile celor două spitale se aflau deseori în conflict deschis, cei din Pantelimon fiind nemulțumiți că Dudeștiul beneficia de mai multe ajutoare și de mai mult personal.
Interesant e că frumoasa icoană a Sfântului Nicolae de la Pantelimon (care odinioară era expusă în Spitalul de cimați din Pantelimon) se află de mult timp la Biserica Sfântul Nicolae de la Ilioara (zona Dudeștilor / foto jos).
Gropile comune ale ciumaților
În vechiul Hrisov al lui Moruzi Vodă nu se specifică locația gropii comune a Spitalului de ciumați de la Dudești, dar e sigur că acesta a existat (și probabil că a avut mai multe în timpul Ciumei lui Caragea, luând în considerare cele expuse mai sus). Pe de altă parte, există o serie de informații și indicii care susțin că numeroși ciumați (”prostimea”, adică săracii) aflați în fază terminală erau trimiși să moară la Spitalul de la Pantelimon, așezământ care, inevitabil, avea și el gropi comune. Desigur, mulți au pierit agonizând în cele mai crunte condiții posibile, aruncați pe Câmpia Dudeștiului (care începea de la Drumul Murgului, întinzându-se între Râul Dâmbovița și valea Râului Colentina.
Potrivit informațiilor strânse de Marian Șteică, e foarte posibil ca o groapă comună a lazaretului ”prostimii” (ce funcționa în cadrul Spitalului de ciumați de la Dudești) să fi fost descoperită în urmă cu câteva zeci de ani, când s-au realizat diverse lucrări de construcții. Niște foști muncitori i-au relatat că, în cursul excavărilor, în respectivul perimetru au fost găsite numeroase oseminte umane, ulterior acestea fiind luate cu sacii și aruncate într-o locație necunoscută.
”Din ce am studiat, bănuiesc că o groapă comună a Spitalului de ciumați Dudești se găsea în zona în care astăzi se află Parcul Teilor și porțiuni din Strada Brățării”, explică Marian Șteică.
O hartă veche. Enigma lui ”R”
În urmă cu patru ani, activistul a găsit și a cumpărat o veche hartă militară austriacă, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care marca locația Spitalului de ciumați de la Dudești (”Pest Spital”). În apropierea așezământului, într-un loc de sine stătător (undeva în zona Brățării / Parcul Teilor), pe hartă apare și un ”R” misterios, care nu e explicat în Legendă. Marian a încercat să afle ce semnifica ”R”-ul, contactând o serie de istorici dar și pe specialiștii care au digitalizat harta, însă aceștia nu au știut ce să-i răspundă. Activistul nu exclude ca acel ”R” să fi făcut trimitere la o groapă comună destinată ciumaților. În cursul documentării, el avea să afle că exact în zona ”R” s-au făcut câteva înhumări, dar asta s-a întâmplat la începutul secolului al XX-lea și doar pentru o foarte scurtă perioadă, ulterior practica fiind stopată în acel perimetru (nu știm din ce motive).
Interesant e că, în scripte oficiale, Primăria Municipiului București a încadrat zona ”R” drept spațiu G2a, aceasta din urmă fiind o catalogare specifică cimitirelor, deși acolo nu există un cimitir. Dacă cele câteva înhumări consemnate în zonă la începutul secolului trecut ar fi putut motiva, poate, încadrarea G2a, cu siguranță că acestea nu aveau cum să motiveze apariția ”R”-ului pe o hartă militară austriacă realizată cu o sută de ani înaintea respectivelor înhumări. Întrebarea rămâne deschisă: ce simboliza acel ”R” încadrat într-un chenar dreptunghic și adumbrit?
Pulberăria Dudești
Ajunși în acest punct al expunerii, vă propun să facem un salt peste 100 de ani, întrucât tumultosul istoric al zonei mai presupune o serie de episoade dramatice și foarte puțin cunoscute în zilele noastre, unul dintre acestea reprezentând, așa cum veți afla, obiectul prezentei anchete.
La aproape 100 de ani de la înființarea Spitalului de ciumați de la Dudești, mai exact, la 1 ianuarie 1896, a fost publicată în Monitorul Ostei (foto jos) decizia de înființare a Pulberăriei Armatei (Fabrica de Pulbere). Pulberăria a fost construită la Dudești în proximitatea fostului spital pentru ciumați.
Explozia. Cel mai mare carnagiu din istoria României
La 27 iulie 1916, în preajma orelor 12.00, în incinta Pulberăriei are loc o explozie nimicitoare, urmată de un incendiu ce va fi stins numai după aproximativ trei ore și jumătate. Detunătura se aude până aproape de centrul Capitalei. Urmările sunt devastatoare. Potrivit relatărilor din presa vremii, inițial, suflul exploziei ucide 62 de persoane, în special soldați activi sau rezerviști, dar și funcționari și muncitori civili care se aflau în perimetrul acela al Pulberăriei, totodată rănind peste 200 de persoane (vorbim, în general, despre arși în diverse stadii de gravitate, precum și de alte tipuri de răni). Printre morți se numără și trei ofițeri: colonelul Josef Albu, directorul Pulberăriei, locotenent-colonelul Ion Vișoianu și căpitanul George Savopol, veniaminul Pulberăriei. Peste câteva zile, numărul total al morților se va ridica la 159, doar închipuiți-vă amploarea tragediei. Eu nu am auzit de un mai mare carnagiu în istoria cunoscută a României.
Cronica unui dezastru
Potrivit autorităților și presei, cauza dezastrului a fost un accident, nu o mână criminală. Iată ce titra ”Adevărul” a doua zi dimineață, la 28 iulie 1916 (foto și text mai jos):
”Explozia a luat naștere la orele 12 și jumătate, cu câteva minute înainte ca personalul Pulberăriei să lase lucrul. Detunăturile au fost atât de puternice încât au fost auzite până aproape de centrul Capitalei.
La început a fost o explozie fără gravitate, urmată însă imediat de alta foarte puternică și ale cărei efecte au fost dezastruoase. Iată o versiune care pare a se apropia mai mult de adevăr și care circulă chiar în cercurile militare.
În partea din fund a Pulberăriei, izolat de clădirea principală se află un depozit de eter și acid sulfuric. Numeroși soldați sunt postați pentru paza depozitului Pulberăriei (…).
Ieri, la amiază, un funcționar de la una din drogheriile principale din Capitală a fost la Pulberărie să cumpere 20 de damigene cu eter (exista o listă oficială a farmaciilor / drogheriilor care puteau face asta în condițiile legilor de atunci – n. red.).
Un funcționar din serviciul Pulberăriei i-a pus la dispoziție cele 20 de damigene pe care droghistul le vărsa într-un butoi mai mare. Din aceste 20 de damigene, una conținea, în loc de eter, acid sulfuric. Când a vărsat conținutul în vasul cel mare s-a produs o mică explozie, care n-ar fi avut nici o urmare dacă s-ar fi luat măsuri riguroase. Când s-a produs explozia, toată lumea din Pulberărie s-a dus să vază ce s-a întâmplat. Printre ei se aflau colonelul Albu, directorul Pulberăriei, colonelul Vișoianu, căpitanul Savopol și mai mulți funcționari civili.
În timpul acesta, lichidul inflamabil s-a scurs până la depozitul de acid sulfuric care se găsea la doi pași. În acel moment, când toată lumea se afla adunată în jurul depozitului, s-a produs a doua explozie, cu adevărat groaznică. Tot depozitul a fost aruncat în aer. Bucăți de lemne și bolovani mari au fost aruncate asupra celor din prejur. Un bolovan l-a lovit pe colonelul Albu în abdomen, omorându-l pe loc. Aceeași soartă a avut-o și colonelul Vișoianu, care se afla lângă camaradul său.
”Nenorociții de soldați, răniți, cu hainele în flăcări, alergau prin curtea Pulberăriei, strigând de durere…”
Numărul acelora care se găseau în apropierea depozitului trece de 300. Dintre aceștia foarte puțini au scăpat. Sunt foarte mulți morți. Răniții (...) sunt peste 200.
Scenele care s-au desfășurat după explozie au fost din cele mai groaznice. Nenorociții de soldați, răniți, cu hainele în flăcări, alergau prin curtea Pulberăriei, strigând de durere. Alții, mai grav răniți, și care nu s-au putut mișca din locul unde căzuseră, au murit arși de vii. După ce se produsese a doua explozie, a izbucnit un incendiu care s-a propagat la corpul de gardă. (…)
”Răniții țipau cât îi ținea gura de durere și își rupeau cu mâinile carnea neagră de pe ei”
Ambulanțele Salvarei, ale spitalelor civile și militare, precum și numeroase trăsuri de piață și automobile au fost trimise la locul dezastrului pentru transportarea victimelor. (…) Răniții au fost clasați după gravitate. Cei mai rău răniți au fost înveliți în niște pânze albe și transportați cu automobilele la spital. Cei mai puțin grav răniți au fost duși cu trăsurile și căruțele. (…) Răniții țipau cât îi ținea gura de durere și își rupeau cu mâinile carnea neagră de pe ei.
În câteva minute Spitalul Xenocrat – cel mai apropiat – a fost literalmente ocupat. Niciun pat nu mai era liber și personalul se afla în imposibilitatea de a mai da îngrijiri vreunei victime. Parte din răniți au fost duși la Spitalul Colțea, iar parte la Spitalul Brâncovenesc, la Caritas și la Spitalul Militar. Foarte mulți răniți – mai ales dintre soldați – au fost duși la Spitalul Militar. (…) Cei mai mulți au fost duși la Colțea. (…) Numai la Colțea au fost duși 150 de răniți, din care 6 au murit după câteva minute de chinuri. (…)
Incendiul nu a distrus decât depozitul de acid sulfuric și de eter și flăcările, mulțumită măsurilor ce s-au luat imediat, nu s-au propagat mai departe. Clădirea principală a Pulberăriei a scăpat neatinsă, așa că nu va înceta să funcționeze un singur moment”.
”A fost o mare, imensă pierdere pentru armată și pentru Țară, moartea lor”
Majestatea Sa Regele Ferdinand I s-a numărat printre primii înalți decidenți care au ajuns la Pulberărie, implicându-se în mod direct în rezolvarea problemelor – e consemnat că a fost acolo încă din jurul orelor 14.00, incendiul fiind stins total abia pe la 15.30. În acea zi și în cele ce au urmat, Regina Maria i-a vizitat pe numeroșii răniți din spitale, oferindu-le flori și diverse daruri simbolice. Pe atunci ministru de Război, Vintilă I. C. Brătianu relata următoarele, punctând că a fost cât pe ce să se afle în incinta Pulberăriei în momentul exploziei:
”În acea zi urma ca noi să ținem, cum făceam deseori, ședință pentru unele chestiuni în studii; fusese convenit să mergem acolo (la Pulberărie – n. red.), subsemnatul și maiorul Pascal; automobilul comisiunei venise chiar la mine de dimineață, cu căpt. Drăgănescu, secretarul Comisiuneai, pentru a merge la maiorul Pascal și apoi, cu dânsul, la Pulberărie; reținuți însă de alte chestiuni în București (pe atunci, partea aceea a Dudeștilor era considerată în exteriorul orașului – n. red.), nu ne-am mai putut duce. Numai în cursul după-amiezii, spre seară, am aflat de marea nenorocire întâmplată. A fost o mare, imensă pierdere pentru armată și pentru Țară, moartea lor”. (”Viața și opera lui Vintilă I. C. Brătianu văzute de prietenii și colaboratorii săi”, București, Imprimeriile ”Independența”, 1936, pag. 277).
Zvonuri despre un ”atentat”. Ecouri din presa vremii
În august 1916, ”Actualitatea” (foto și text mai jos) relua punctul de vedere oficial emis de autorități chiar a doua zi după explozie, în care se puncta că motivul din spatele dezastrului a fost un accident, nu o mână criminală:
”Eri de dimineață pe la orele 10 s-a aprins prin accident la Pulberăria Dudești un rezervor de eter care după 2 ore de ardere a provocat explozia unui al doilea rezervor de eter și arderea unui rezervor de alcool. Pierderile materiale sunt neînsemnate. Aceste trei rezervoare așezate într-o magazine izolată serveau pentru a păstra eterul și alcoolul necesar Pulberăriei pentru câteva zile de fabricațiune, și din ele se scoatea în bidoane pe măsură ce era nevoie, aceste materii. (…) La ora 12.00, rezervorul al doilea de eter a explodat, aprinzând și pe cel de alcool. (…)
În ce privește cauzele exploziei, putem afirma că ele sunt datorate unui simplu accident, iar nu unei mâini criminale, cum în vremurile agitate de azi s-ar putea crede. Dacă din nefericire au fost multe victime omenești, țara însă a avut norocul că Pulberăria nu a fost distrusă și azi ea funcționează ca și mai înainte”.
Precizarea apăsată – atât în materialele de presă, cât și în punctele de vedere oficiale emise de autorități – a faptului că explozia și incendiul au fost cauzate de un ”simplu accident” și nu de ”o mână criminală” își avea rațiunile sale explicite în contextul respectiv. Pe de o parte, circulau diverse scenarii alarmiste și conspiraționiste privind eventualitatea unui atentat la Pulberărie – să nu uităm că episodul se consumă în iulie 1916, pe fundalul Primului Război Mondial, în cele din urmă zile de neutralitate ale României, care la începutul lui august va intra în război de partea Antantei. Desigur, carnagiul de la Pulberărie nu a influențat cu nimic această decizie istorică și epocală, care ar fi fost luată oricum.
Necunoscutul cu manta neagră
Pe de altă parte, cu aproape șase ani în urmă, mai exact, în octombrie 1910, la Pulberărie și la Pirotehnia Armatei (depozitul de muniții de război al Armatei) au fost consemnate o serie de incidente pe care autoritățile (în frunte cu Siguranța) le anchetaseră cu titlul de tentative de atentat organizate de servicii secrete străine.
Vineri 15 octombrie 1910, ziarul ”Dimineața” (foto mai jos) publica articolul ”Manopere bulgărești în țară. Noi și interesante amănunte”, în care consemna două atacuri la Pirotehnie și unul la Pulberărie, toate consummate în același octombrie. Într-o noapte de vineri spre sâmbătă, în jurul orelor 2.00, o santinelă postată în partea dosnică a Pirotehniei (cea dinspre Moara Ciurel) a observat că un individ îmbrăcat în uniformă de soldat înainta cu pași repezi în direcția gheretei sale. Înainte ca santinela să-i ceară parola, respectivul a tras trei gloanțe de revolver spre ea, fără a o atinge. La rându-i, santinela a tras patru gloanțe, dar fără succes, individul reușind să dispară în noapte.
În noaptea următoare (sâmbătă spre duminică), tot în incinta Pirotehniei, în jurul orelor 3.00, o santinelă de la un alt post a observat un individ înfofolit într-o manta neagră ce înainta spre ea. Din nou, respectivul a tras primul două focuri de revolver, care nu și-au atins ținta. Santinela a tras mai multe gloanțe, tot fără rezultat. Potrivit semnalmentelor remarcate de santinele, în ambele nopți a fost vorba despre același atacator.
Un complot al unor servicii secrete străine?
”După repetarea atacului s-a văzut că la mijloc trebuie să fie vreun complot și s-au luat măsuri de pază excepționale”, se punctează în articol.
Siguranța și celelelate autorități suspectau că individul era un locuitor din satele aflate în preajma Pirotehniei, unde se stabiliseră mulți bulgari și sârbi. ”Ar fi fost determinat să încerce un act criminal de către vreunul din emisarii sau spionii bulgari de care mișună țara”, credeau anchetatorii.
Cât despre obiectivul urmărit de pistolarul nocturn, articolul e cât se poate de explicit: ”După felul cum s-au petrecut lucrurile rezultă că atentatorul a urmărit intențiunea de a omorî santinela și apoi, până i-ar fi sosit ajutoare, el să arunce vreun cartuș cu dinamită prevăzut cu fitil aprins, asupra depozitului cu pulbere care se află tocmai în partea în care s-au dat atacurile. Planul lui era desigur să pună în mare încurcătură armata noastră, pulberea făcând explozie (…) întreg depozitul de muniții ar fi sărit în aer și desigur că (…) și cartierele din vecinătate. Întâmplarea însă a făcut ca acest criminal plan să nu izbutească, mulțumită veghei credincioase a santinelelor, care desigur că își vor primi răsplata frumoasei lor fapte”.
Din articolul publicat în ”Dimineața” mai aflăm un aspect cel puțin interesant – în urmă cu numai cinci zile (deci, în jurul datei de 10 octombrie 1910), un atentat similar a fost încercat și împotriva Pulberăriei Dudești, protagonistul fiind, potrivit semnalmentelor, una și aceeași persoană cu atacatorul de la Pirotehnie. Iată relatarea:
”În ziua aceia a dispărut unul din lucrătorii angajați la Pulberărie pentru niște reparații. În timpul nopții, în timp ce santinelele de la două posturi învecinate avansau una spre cealaltă, se aude lătrând furios câinele de pază – căci posturile se află legate între ele cu sârme de care sunt legați cu lanțuri mobile câinii. Alergând în acea parte, santinelele reușesc să distingă în întuneric pe un individ care se trudea să sară gardul Pulberăriei. Câinele însă îl apucase de un picior. Pentru a nu fi prins, necunoscutul face o sforțare și reușește să fugă. Câinele însă a rămas în gură cu un petic din pantalonii dispărutului.
Acest individ se crede a fi lucrătorul dispărut în acea zi și de a cărui urmă nu s-a mai putuit da până în prezent. Autoritățile cred că ar putea fi o oarecare legătură între acest lucrător și faptele întâmplate în cursul nopților trecute”.
Faptul că Siguranța ancheta ipoteza unor atentate ordonate din exteriorul României e certificat și de sporirea măsurilor de securitate în cazul Principelui Ferdinand și al Principesei Maria, care se aflau, în dimineața când tentativele au fost dezvăluite, la Iași, unde urmăriseră alergările de cai. Cuplul princiar avea să plece degrabă spre București cu un tren special, ale cărui vagoane vor fi legate, la Ploiești, de un accelerat, totul pe fundalul înăspririi măsurilor de securitate.
”Înaintea acestui tren, pe toată distanța până la Ploiești, la o depărtare oarecare, mergea o mașină izolată pentru cercetarea liniei. Călătorii din tren au observat cu mirare că de-a lungul terasamentului, din distanță în distanță, se aflau jandarmi cu felinare spre a păzi linia”, se consemnează în articolul publicat în ”Dimineața”, care conchide:
”În anumite cercuri nu se ezită a se pune faptele acestea în legătură cu uneltirile bulgărești, a căror urmare ar fi și cazul de la depozitul de muniții al Armatei. După toate probabilitățile, Siguranța fusese informată că se pusese la cale vreun atentat asupra trenului princiar, de aceea se luaseră acele măsuri de pază”.
Având în vedere situațiile expuse mai sus, consumate, atât la Pirotehnie cât și la Pulberărie, cu aproape șase ani înaintea exploziei de la Pulberăria Dudești, dar a căror amintire va fi fost încă proaspătă, e de înțeles că, după tragedia din iulie 1916, în societate s-au vehiculat și teorii conspiraționiste, însă ancheta oficială a stabilit în mod clar că dezastrul a fost cauzat de un accident, nu de o mână criminală. Presa vremii a susținut același lucru. Nici în toamna lui 1910 și nici după aceea, autoritățile nu au reușit să afle identitatea atacatorului nocturn, ancheta împotmolindu-se curând. Atunci și acum, episoadele rămân la fel de enigmatice.
Morții
Să revenim în vara lui 1916. Așa cum am specificat, îngrozitoarea cifră totală a carnagiului de la Pulberăria Dudești s-a ridicat, finalmente, la 159 de morți. O parte au fost îngropați de familii în cimitirele din zonele de baștină, printre aceștia numărându-se și soldați, dar, în special a fost vorba de funcționari și muncitori civili. Alți morți au fost îngropați, la solicitarea familiilor, în cimitirul satului Dudești. Cei mai mulți dintre militari – 94 de victime, dintre care 91 soldați și 3 ofițeri – aveau să fie înmormântați la București, în Cimitirul Bellu Militar, în august 1916.
Potrivit ziarului ”Actualitatea”, care a zugrăvit funeraliile în detaliu (foto inedite mai jos), cei trei ofițeri – colonelul Albu, locotenent-colonelul Vișoianu și căpitanul Savopol – au fost înmormântanți în sicrie de zinc, ”în trei gropi deosebite, cimentate, așezate una lângă alta, aproape de intrarea în cimitir”. Anul acesta, Iulian Tănașcu de la ”Călător prin România” a descoperit vechea inscripție funerară a colonelului Vișoianu (foto sus), mormintele celorlalți doi neputând fi încă identificate.
În aceeași zi, în prezența Majestății Sale Regele Ferdinand I și a Reginei Maria, precum și a numeroșilor înalți demnitari de stat, 91 de soldați activi sau rezerviști au fost înmormântați ”în patru mari gropi comune așezate în paralel”, notau jurnaliștii de la ”Dimineața”. Mii de bucureșteni au luat parte la înmormântare. Potrivit informațiilor documentate de Marian Șteică, aceste gropi comune se aflau undeva pe latura de Est a Cimitirului Bellu Militar.
O strămutare postumă. ”Monumentul victimelor Exploziei de la Pulberăria Dudești”
În 1923, când s-au împlinit șapte ani de la carnagiu, osemintele celor 91 de soldați îngropați în cele patru gropi comune au fost dezgropate și mutate din marginea Cimitirului Bellu Militar, fiind reînhumate, cu slujbă și onoruri militare, în interiorul unui memorial recent înălțat în curtea Pulberăriei Dudești, pentru a le omagia jertfa (mulți soldați au murit și în timp ce se luptau că flăcările, încercând să stingă incendiul cauzat de explozie). Revista ”Cultul Eroilor Noștri” (nr. din octombrie-noiembrie 1923, pag. 9-10 foto jos) ne dezvăluie motivul acestei strămutări postume, în articolul ”Mucenicii datoriei” (foto jos): ”Întrucât acești mucenici n-au murit în perioada răsboiului, legile noastre cer ca osemintele lor aflătoare la Cimitirul Militar Bellu să fie exhumate și reînmormântate în groapă comună”.
În aceste condiții, Armata a construit ”Monumentul victimelor Exploziei de la Pulberăria Dudești”, situat chiar în curtea Pulberăriei. Într-o fotografie publicată de ”Oglinda Lumii” (foto jos), realizată cu prilejul slujbei de sfințire a monumentului, puteți vedea frumoasa troiță de stejar, înaltă de patru metri, care veghea memorialul și noul loc de înhumare. Rețineți această troiță, fiindcă ne vom reîntâlni cu ea. Din păcate, poza nu e deloc clară, așa că nu știm dacă silueta cu cruce, care se întrezărește undeva în spatele memorialului, era fațada vechii biserici Sfânta Treime-Dudești, care peste ani avea să fie rasă de pe fața pământului.
Troița
În articolul ”Mucenicii datoriei” (”Cultul Eroilor Noștri”, nr. din octombrie-noiembrie 1923, pag. 9-10), e citat discursul rostit de colonelul Poligroniad Gheorghe (directorul de atunci al Pulberăriei) cu prilejul parastasului de șapte ani, când s-a făcut reînhumarea de lângă noul memorial. Iată ultimele pasaje ale cuvântării:
”Va grăi această Troiță viitorimii de munca lor fără de preget, de jertfa lor fără de pereche și va constitui pentru cei cari știu a prinde adevărul din albastrul cerului, din floricelele pământului, din foșnetul plopilor și din freamătul brazilor, că acolo sus de tot, unde ochiul nu pătrunde, unde urechea nu aude, unde mintea noastră nu ajunge, este o taină mare, a cărei dezlegare nu se poate face decât cu sufletul.
Și la va grăi că nici o avuție și nici o glorie nu poate crea fericirea, decât doar conștiința datoriei îndeplinite și mulțumirea de a nu fi cheltuit o viață în zadar.
Mulțumind tuturor celor cari au binevoit a fi de față la inaugurarea acestui pios semn al venerației noastre pentru cei sacrificați, implor umbrele sfinte să ne povățuiască a ne îndeplini misiunea tot așa de bine, iar pe cei cărora ei le-au fost atât de scumpi, îi rog să mă ierte, dacă le zic: ‹Fiți mândri de cei ce au fost ai voștri›.
Dumnezeu să-i odihnească în pace”.
După 97 de ani. Când oasele ies din pământ
Acum, ajunși în acest punct au expunerii, vă propun să facem un salt de 97 de ani spre zilele noastre, până la începutul lunii mai a anului 2020, când, după ce și-a cumpărat o veche hartă militară austriacă, datând de la începutul secolului al XIX-lea, activistul civic Marian Șteică și-a propus, ca un hobby, să refacă vechiul curs al Râului Dâmbovița pentru a identifica exact zona Spitalului de ciumați (marcat pe hartă ”Pest Spital”), deplasându-se în teren pentru a compara situația de acum cu cea reliefată de hartă. Inevitabil, această activitate a presupus o serie de drumuri în mai multe zone, Marian fiind interesat, în special, de vechiul curs al Dâmboviței pe segmentul de la Hanul lui Manuc spre Bobești-Glina.
Așa va ajunge pentru prima oară, la 14 mai 2020, în zona în care odinioară se înălțase Spitalul de ciumați Dudești. În prezent, acolo se întind mai multe terenuri virane cu aspect dezolant, aparținând unor firme despre care voi trata puțin mai târziu. Tot revenind în zona fostului așezământ, Marian a observat, în perioada 20-22 mai, că în anumite locuri (printre care o ruptură a unui mal) puteau fi vizibile, ieșind din pământ, mai multe fragmente osoase, care, la o analiză atentă, păreau a fi rămășițe umane (foto jos).
Neavând încă o certitudine în acest sens, Marian nu a anunțat autoritățile, încercând să obțină o confirmare înainte de a face asta. La următorul drum efectuat acolo, pe 26 mai, a revenit însoțit de un prieten – Nicu Lucian – cu ajutorul căruia a cercetat în detaliu anumite perimetre. La un moment dat, Nicu a remarcat un dinte ieșit din pământ. Stupoare: curățând cu un băț în jurul lui, au descoperit o jumătate de maxilar uman (foto jos).
În acel moment, nemaiavând nevoie de o altă confirmare, Marian a sunat la 112. Și a urmat o adevărată nebunie. În scurt timp a sosit un prim echipaj de la Secția 13 Poliție. Agenții au făcut poze și le-au trimis colegilor pe WhatsApp, după care au mai venit vreo șapte-opt echipaje. Parcă nu se mai terminau. Se întuneca când polițiștii au anunțat Procuratura și Institutul Național de Medicină Legală (INML), care și-au trimis reprezentanții la fața locului. Marian și prietenul său au fost ținuți la o distanță de câteva sute de metri, fără a li se permite să se mai apropie de perimetrul respectiv. În jurul orelor 19.00, un polițist i-a anunțat că ”se confirmă, sunt oase umane”. Se plângea că va rămâne acolo întreaga noapte.
Talentatul domn Theodor Ignat
În aceeași seară, polițiștii au telefonat la Muzeul de Istorie al Municipiului București (MMB), solicitând să le fie trimis unul dintre specialiștii instituției. Așa a intrat în scenă istoricul Theodor Ignat (șeful Biroului Istorie Veche și Arheologie al MMB), acesta prezentându-se cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, scandalizat la culme că descoperirea celor doi îi stricase seara, fiind nevoit, la niște ore deloc ortodoxe, să-și facă meseria pentru care, ce să vezi, e remunerat cu bani publici.
Când a auzit cum ajunsese Marian la oseminte, Ignat a făcut o criză de nervi, țipând la el și amenințându-l că ar ”ilegal” că a cumpărat vechea hartă militară care îl adusese până aici. De asemenea, potrivit lui Ignat, descoperirea ar fi fost rodul unei ”greșeli”, ca și cum Marian s-ar fi făcut vinovat de vreo infracțiune. După cum remarcați, nici autoritățile și nici specialiștilor lor (la fel de bugetivori) nu aveau chef de muncă. Într-un târziu, Marian și prietenul său au semnat niște declarații scrise de polițistul care ajunsese primul la locul descoperirii în care era relatat modul în care ajunseseră la descoperirea osemintelor umane. Polițiștii i-au avertizat să nu mai revină niciodată acolo.
Zona e declarată sit arheologic
Trebuie menționat că, la acel moment, Marian Șteică nu strânsese încă bogata și relevanta documentație prezentată de-a lungul acestui articol. Se afla la începutul unui drum anevoios. În condițiile în care harta consemna, în acea locație, existența Spitalul de ciumați Dudești (”Pest Spital”), activistul a bănuit că osemintele proveneau dintr-o groapă comună folosită în trecut de vechiul lazaret al așezământului. La fel concluzionase și istoricul Theodor Ignat de la MMB, instituție care, în urma descoperirii lui Marian, a catalogat zona, pe un perimetru de aproximativ trei hectare și jumătate, drept sit arheologic.
Într-un răspuns oficial adresat activistului, datat 28.06.2020, MMB precizează următoarele, sub semnătura lui Theodor Ignat: ”Muzeul Municipiului București, în conformitate cu legislația în vigoare, a întocmit fișa de sit și a depus documentația către Institutul Național al Patrimoniului pentru ca punctul respectiv să fie introdus în Repertoriul Arheologic Național (RAN). Între timp, situl a primit Cod RAN 179132.14. Situl a primit denumirea ‹Spitalul și cimitirul de ciumați Dudești – Fosta uzină Chimopar›.
De asemenea am făcut o adresă către Direcția pentru Cultură a Municipiului București, înregistrată cu nr. 2690/29.06.2020, pentru ca situl să se regăsească și în viitoarea Listă a Monumentelor Istorice, semnalându-le toate aspectele legate de contextul descoperirii și demersul nostru de introducere în RAN a sitului” (foto jos).
Rămășițele umane au fost lăsate împrăștiate pe câmp
În pofida avertismentelor repetate primite din partea polițiștilor, Marian a tot revenit, în zilele imediat următoare, în locul macabrei sale descoperiri, pe care autoritățile nu au găsit de cuviință să-l semnaleze / protejeze în vreun fel, și nici nu au impus firmei deținătoare să facă asta. Mai mult, activistul a remarcat că aproape toate oasele umane semnalate de el rămăseseră exact așa cum le găsise, împrăștiate de jur-împrejur, oricine putând să calce pe ele. Cu excepția unor așchii minore, nimeni nu le-a luat de acolo. Și aceste oseminte se aflau la vedere, ițindu-se ici-colo din pământ. Nu știm ce se găsea în adâncime și (așa cum veți afla) e foarte probabil ca nici să nu aflăm vreodată.
Misterul unor ziduri năruite
Tot pe la finalul lunii mai, în cursul unei noi vizite, Marian s-a urcat pe malul de pământ (ca un bot de deal) despe care am mai vorbit și a remarcat, în imediata apropiere, urmele unor ziduri distruse situate pe latura de Nord-Vest. Încă era vizibilă vechea structură dreptunghiulară de aproximativ 68 metri pătrați, din loc în loc distingându-se, pe partea dinspre Nord, resturile unor stâlpi care odinioară vor fi flancat o intrare. Bine, bine, dar o intrare către ce? (foto jos)
Aflând că, după desființarea Spitalului de ciumați de la Dudești, în același loc a funcționat Pulberăria Armatei, Marian a intuit că ruinele proveneau de la o construcție de factură militară. Poate că acolo fusese un memorial funerar, a speculat, văzând urmele unor găuri care, în trecut, ar fi putut găzdui niște obuze decorative.
Cei 91
Continuându-și documentarea, absorbit în totalitate de enigmele acestor istorii uitate, activistul a găsit un plan cadastral din anii comunismului, inscripționat MM, care, începând cu anul 1923, marca existența unui monument chiar acolo, pe locul ruinelor. Finalmente, petrecând zeci de nopți prin arhive și biblioteci on-line, a ajuns la revista ”Cultul Eroilor Noștri” (nr. din octombrie-noiembrie 1923) și la articolul ”Mucenicii datoriei” (pag. 9-10), care s-a dovedit edificator din toate punctele de vedere, dezvăluind atât misterul zidurilor parțial năruite, cât și, foarte probabil, pe acela al osemintelor umane recent descoperite, unele ieșind chiar din malul rupt. Așa cum am arătat în cursul acestei anchete, în 1923, cei 91 de soldați îngropați în cele patru gropi comune de la marginea Cimitirului Bellu Militar au fost dezhumați și reînmormântați în interiorul memorialului cu troiță, odinioară înălțat în această zonă a Pulberăriei.
Pe de altă parte, zona din care, în urmă cu zeci de ani, au fost dezgropate numeroase oseminte umane (aspect dezvoltat în prezentul articol), se află la o distanță de 300-500 metri de noul sit arheologic. Acolo e posibil să fi funcționat cândva o groapă comună a Spitalului de ciumați de la Dudești. Alte indicii ne fac să credem că una sau mai multe groapi comune destinate ciumaților s-au situat în perimetrul în care astăzi se află Parcul Teilor și porțiuni din Strada Brățării. Cam aceasta e zona ce corespunde ”R”-ului (în chenat dreptunghic și adumbrit) marcat pe vechea hartă militară austriacă, simbol despe care Marian suspectează că ar fi făcut trimitere spre o groapă comună a lazaretului Dudești. De la fosta Pulberărie și până acolo e o distanță considerabilă.
Însă, așa cum veți afla din cele ce urmează, în interiorul fostului memorial și în zonele adiacente s-au efectuat, în cursul anului 2013, o serie de lucrări ilegale de excavare și demolare, existând suspiciunea legitimă că o parte din osemintele soldaților morți în carnagiul de la Pulberărie au fost dezgropate atunci, luate și aruncate într-o locație necunoscută, altele fiind împrăștiate în acel perimetru și-n zonele aferente (și ulterior găsite de Marian, în primăvara lui 2020), din pricina respectivelor lucrări, în cursul cărora pământul a fost mutat dintr-o parte în alta. Desigur, având în vedere întregul istoric al zonei, cele expuse mai sus nu exclud deloc posibilitatea ca, tot cu prilejul excavărilor din 2013 (despre care voi trata la momentul potrivit), muncitorii să fi descoperit oseminte de ciumați. Cu atât mai mult cu cât unele oase au fost găsite la oarece distanțe (peste 9-10 metri) de perimetrul monumentului. Realizând testele și cercetările necesare, autoritățile și specialiștii lor ar fi putut stabili epoca de proveniență a rămășițelor umane, făcând lumină în această speță, însă iată că autoritățile nu au fost și nici nu sunt interesate de aflarea adevărului.
Indiferența MMB și a MApN. Nimănui nu-i pasă de osemintele și memoria soldaților morți în carnagiul din iulie 1916!
Strângând toată această documentație remarcabilă (fotografii de la rînhumarea celor 91 de soldați, fotografii ale memorialului de la Pulberărie, articole din presa vremii, mărturii din epocă, precum și planul cadastral care marca existența monumentului începând cu anul 1923), Marian Șteică l-a telefonat pe istoricul Theodor Ignat de la MMB și i-a explicat politicos, cu dovezi și argumente concludente, că cel mai probabil, situl arheologic e despre soldații morți în dezastrul de la Pulberărie. Ignat nici nu a vrut să audă despre această posibilitate, pe care a negat-o cu vehemență la telefon, fără a fi în cunoștință de cauză. De asemenea, el nici nu a vrut să se uite peste documentația adunată cu toate că, așa cum remarcați, aceasta e cât se poate de logică și pe înțelesul oricui.
De argumentele și documentația lui Marian Șteică n-au fost interesați nici cei de la Ministerul Apărării și nici decidenții Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (care funcționează sub controlul MApN). Pretutindeni, același răspuns, direct sau numai sugerat: ”Nu e treaba noastră. În condițiile în care acei militari au murit cu câteva zile înaintea intrării României în Primul Război Mondial, ei nu pot fi considerați ‹eroi›”. Însă această atitudine (pe care ne e greu să o catalogăm) ratează însăși esența problemei: nici măcar nu contează dacă acei soldați nevinovați au fost sau nu ”eroi”, și cu atât mai puțin importă ce cred niște indivizi care și-au câștigat gradele în comunism și pe timp de pace, ci important este adevărul referitoar la sorgintea osemintelor descoperite în curtea fostei Pulberării Dudești, fiindcă acestea nu-s niște abstracțiuni, ci e vorba despre rămășițele unor ființe umane pe care nu e corect să le cataloghezi pafarist (ignorând evidențe documentate) și nici să le lași împrăștiate pe câmpii, eventual să se joace copiii cu ele. Pe de altă parte, în a cui responsabilitate cade, dacă nu în cea a MApN, recuperarea memoriei zecilor de soldați nevinovați morți în carnagiul de la Pulberărie, deopotrivă cu cinstirea rămășițelor acestor soldați nevinovați?
Diletantism și incompetență la MApN
Mai mult, deși articolele și documentele de epocă sunt foarte clare atât cu privire la ridicarea, în 1923, a monumentului cu troiță, cât și privitor la reînhumarea, în același an, a celor 91 de soldați, în curtea Pulberăriei Dudești, cei de la MApN n-au vrut să admită că acolo a existat un memorial și nici că soldații ar fi fost îngropați în perimetrul noului sit arheologic. Adică au negat evidențele. Cică momenmentul ar fi fost ridicat în vechiul cimitir al satului Dudești, nu la Pulberărie, or această susținere învălmășește situații și locații diferite. E adevărat că și în acel cimitir au fost îngropate multe dintre victime, însă asta nu înseamnă că monumentul de la Pulberărie (pe care oricine îl poate vedea în pozele vremii) n-ar fi existat. În schimb, reprezentanți ai MApN au vehiculat tot soiul de informații false, inclusiv că cei trei ofițeri rămași la Bellu Militar ar fi fost îngropați într-o altă zonă a cimitirului, deși Marian a văzut inscripția funerară a colonelului Ion Vișoianu într-un perimetru despre care MApN nu i-a comunicat.
Deosebit de important e că, indiferent dacă osemintele respective provin de la soldații din 1916 sau de la victimele ciumei, perimetrul în care au fost descoperite (aproximativ 3 hectare și jumătate) a fost catalogat drept sit arheologic, fapt care, inevitabil, comportă o serie de urmări legale. Teoretic, nimeni nu mai are voie să se atingă de acel perimetru. Ministerul Culturii ar fi trebuit să decidă dacă statul (care are drept de preemțiune) cumpăra terenul prin intermediul Primăriei Capitalei sau prin altă instituție. De asemenea, Ministerul Culturii ar fi trebuit să decidă dacă perimetrele respective puteau fi cumpărate de o persoană fizică sau juridică și în ce fel de condiții.
Chimopar Trading SRL și activele fostei Pulberării
La momentul sinistrei descoperiri, în primăvara lui 2020, terenul aparținea Chimopar Trading SRL, firmă controlată de Jaffal Imad Mahmoud, un controversat om de afaceri libanez. În ianuarie 1999, firma SC Jafco (condusă de libanez) a devenit proprietara Chimopar-Dudești, care era o întreprindere productivă, având peste 1000 de angajați. După preluare, Jaffal Imad Mahmoud a disponibilizat o mare parte din personal și a stopat toată producția de peroxizi, anulând o serie de contracte aflate în derulare. Asta deși 80% din producția de peroxizi era destinată exportului, prețul fiind competitiv pe piața internațională. La începutul anilor 2000 au urmat noi disponibilizări fără acordarea de salarii compensatorii.
Potrivit Anexei 6 din Contractul de vânzare-cumpărare cu APAPS, SC Jafco ar fi trebuit ca timp de patru ani, începând cu 18 ianuarie 1999, să investească în Chimopar nu mai puțin de 9,391 milioane de dolari. Cu toate acestea, la nivelul anului 2002, singura investiție realizată se ridica la suma de numai 25.000 de dolari, cu care a fost cumpărat un utilaj din Marea Britanie. Potrivit jurnaliștilor de la ZIUA (06.12.2002 – ”Cazul Chimopar SA și complicitatea APAPS”), utilajul fusese achiziționat la second-hand, valora de cel puțin zece ori mai puțin și nici măcar nu funcționa.
Dincolo de lanțul ilegalităților și al complicităților, de reținut că, în ianuarie 1999, SC Jafco a preluat (via Chimopar București) activele Întreprinderii Chimice Dudești, care în 1948 preluase toate activele fostei Pulberării.
O rază de lumină: descoperirea vechii troițe!
Potrivit informațiilor și dovezilor strânse de Marian Șteică, printre obiectele de inventar se numără și vechea troiță din lemn de stejar, care odinoară veghea, ca parte a complexului memorial, somnul de veci al celor 91 de soldați reînhumați în curtea Pulberăriei. În prezent, aceast frumos vestigiu se află într-o magazine a Chimopan (foto jos).
După cum observați în fotografie, lemnul s-a păstrat destul de bine, fiind vizibile inscripțiile inițiale, chiar dacă trecerea timpului a afectat-o în partea de jos, micșorând-o la o înălțime de aproximativ 2 metri (inițial avea 4 metri).
În prezent, Marian și cu mine căutăm soluții legale care să ne permită luarea troiței de acolo. Intenționăm să o salvăm și să o conservăm pentru a fi expusă, eventual undeva în incinta Spitalului Colțea, având în vedere că acolo au murit cele mai multe dintre victimele rănite în urma exploziei și a incendiului de la Pulberărie. Marian a purtat deja o discuție cu directorul spitalului, acesta manifestându-și deschiderea. La momentul potrivit vom reveni cu detalii referitoare la acest proiect, care mai degrabă e o datorie de suflet.
Cum a ajuns Robert Negoiță proprietar de gropi comune
Și acum ajungem, în sfârșit, la familia primarul Sectorului 3, Robert Negoiță, care, începând cu 2022, a devenit fericita proprietară – prin intermediul firmei Edificia Star Construct SRL – a terenului pe care Marian descoperise, în primăvara lui 2020, osemintele ce fac obiectul acestei anchete. După cum observați, faptul că perimetrul este catalogat sit arheologic cu rămășițe umane nu a contat absolut deloc. Mai mult, Negoiță intenționează să construiască aici un nou cartier rezidențial – Hils Residence.
Începând cu vara lui 2022, în zona terenului apar diverși paznici și alți angajați ai firmelor lui Negoiță care nu mai permit nimănui să se apropie de locul respectiv. Marian a încercat de câteva ori să mai ajungă acolo, însă acești indivizi l-au amenințat cu bătaia și chiar cu moartea (deținem o înregistrare video în acest sens). Monitorizând cu atenție perimetrul, activistul a consemnat (foto și cu martori) faptul că fragmentele de oase umane au fost lăsate acolo din primăvara lui 2020, când le-a descoperit, până în vara lui 2022, când terenul a intrat în proprietatea familiei Negoiță și nu s-a mai putut duce în mod uzual acolo.
Excavarea și luarea pământului cu oseminte umane. Violarea unui sit arheologic
Tot începând cu 2022, exact în perimetrul cu oseminte umane se întâmplă un lucru ilegal și realmente îngrozitor. Iată relatarea lui Marian Șteică:
”Pe la finalul lui 2022 și în cursul lui 2023 mi-am dat seama că se lua pământul de acolo. O parte din pământ a fost dusă pe o stradă aflată mai în spate, numită Lunca Corbului, care a fost ridicată cu circa 2 metri înălțime față de cota terenului. După aia, pământul excavat masiv din situl arheologic a fost dus spre Popești-Leordeni și periferie, fiind folosit, în principal, pentru întărirea și ridicarea unor drumuri pe câmp în preajma complexului rezidențial ConfortCity. Așa ceva n-ar fi putut fi posibil fără o dispoziție directă din partea lui Robert Negoiță, primarul Sectorului 3. Toate aceste acțiuni au fost ilegale. Din moment ce terenul e catalogat drept sit arheologic cu rămășițe umane, e clar că Negoiță a săvârșit infracțiuni în serie. Potrivit cadrului legal, nu avea voie să se atingă de acel perimetru și cu atât mai puțin să ia pământ de acolo”,
În sprijinul acestor acuzații, pe lângă fotografiile și înregistrările explicite realizate înaintea verii lui 2022, care demonstrează, laolaltă cu o serie de martori, indubitabila prezență a osemintelor umane împrăștiate pe teren, Marian deține o serie de filmări realizate cu drone (fiind afișate momentele exacte și toate coordonatele GPS), care demonstrează că, după acel moment, s-a săpat cu escavatorul chiar în mijlocul fostului memorial destinat soldaților morți în explozia de la Pulberărie, dar și în multe alte zone de interes arheologic, pământul fiind cărat și folosit în alte locații pentru diverse lucrări edilitare.
Cum s-a ajuns aici
O cercetare aplicată și defalcată pe mai bine de 12 ani ne arată cum a ajuns familia Negoiță să pună mâna, în 2022, pe terenurile ce fuseseră catalogate sit arheologic încă din primăvara lui 2020. Istoricul zonal e cel puțin interesant, acesta certificând faptul că Robert Negoiță a devenit foarte interesat de respectivele terenuri încă din 2012.
În septembrie 2007, acționarul majoritar al Chimopar București – Jafco Holding România – anunța că va dezvolta un amplu proiect comercial, estimat la 150 de milioane de euro, pe amplasamentul fabricii de materiale chimice din Capitală, care coincidea pe multe porțiuni cu actualul sit arheologic aflat în proprietatea familiei Negoiță. Jafco Holding a prezentat proiectul în presă, acesta incluzând, printre altele, un Media City Mall cu 115 magazine, un hipermarket și mai multe cinematografe. Deși ar fi trebuit să fie inițiate în aprilie 2008, lucrările nu au început niciodată.
În 2012-2013, Primăria Sectorului 3 a intenționat să cumpere de la Jafco Holding România, printr-o decizie a edilului Robert Negoiță, o parte din terenurile respective (80.000 de metri pătrați). De altfel, Negoiță a anunțat că dorea să construiască acolo un cartier de locuințe sociale pentru tineri, ca urmare a promisiunilor făcute în campania electorală pentru alegerile locale din 2012. În 2013, uns primar, Negoiță a dispus înființarea firmei edilitare SC Locuințe Sector 3 SRL, pe care a mandatat-o să se ocupe de formalitățile acestui proiect.
Mai mult, în același an, firme cu legături directe în Primăria Sectorului 3 și la nivelul Chimopar au realizat o serie de demolări în zona fostei Pulberării, acestea fiind efectuate fără autorizații de demolare. În anii comunismului, lângă ruinele monumentului închinat soldaților morți în carnagiul din iulie 1916 fusese înălțată o hală de mari dimensiuni, care avea să fie rasă de pe fața pământului în 2013. Dovadă că tot atunci s-a săpat pentru prima oară și în zona aflată în centrul memorialului e faptul că, peste 7 ani, Marian Șteică a găsit chiar acolo, îngropate superficial, resturi de cauciuc și de plastic ce proveneau din interiorul fostei hale. N-ar fi avut ce să caute în acel punct, dacă pământul n-ar fi fost scormonit și împrăștiat pe arii extinse. În această ordine de idei, nu putem exclude că o parte dintre oseminte au fost scoase și împrăștiate chiar în acea scurtă perioadă în care acolo s-au desfășurat aceste lucrări ordonate de Robert Negoiță.
În orice caz, e o evidență că demolările ilegale și eforturile făcute în 2013 nu au avut urmările anunțate de Primăria Sectorului 3, dincolo de irosirea unor fonduri publice. Proiectul construcției de locuințe sociale pentru tineri a fost părăsit în grabă, ca multe alte promisiuni electorale lansate de-a lungul timpului de Robert Negoiță. Cu toate acestea, edilul a continuat negocierile vizând achiziționarea terenurilor Chimopar, emițând mai multe promisiuni verbale privind vânzarea-cumpărarea. Ulterior, după alegerile câștigate în 2016, Negoiță a tratat cu cei de la Chimopar pentru a cumpăra terenurile dorite prin holdingul familiei sale.
În aceeași perioadă, Chimopar a dezmembrat vechea proprietate, împărțind-o în mai multe terenuri. Două dintre acestea (însumând peste 30.000 metri pătrați) au fost cumpărate de familia Negoiță, cu urmările asupra cărora am avertizat: folosirea ilegală a pământului provenit din situl arheologic în diverse lucrări edilitare. Deși noul sit arheologic cu rămășițe umane se găsește pe ambele aceste terenuri, primarul Negoiță plănuiește să construiască acolo un cartier rezidențial. Potrivit celui mai recent extras de carte funciară, e clar că, în decursul ultimilor doi ani, Negoiță a dezmembrat, la rându-i, cele două terenuri la care facem referire – ceea ce ridică noi probleme de facură legală, întrucât un sit arheologic nu poate fi tranzacționat în orice condiții și pentru orice destinație. Perimetrul în care Marian a descoperit osemintele umane (și unde s-a înălțat monumentul cu troiță) se află încă în proprietatea Edificia Star Construct SRL (în prezent ajungând să însumeze numai aproximativ 8000 de metri pătrați).
(VA URMA)
