"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În fatidica dimineață de 8 februarie 1949, împresurat prin trădare într-un sălaș din zona satului Borlovenii Noi (Banatul montan), colonelul Ion Uță moare în luptă cu trupele de Securitate, în timp ce acoperă retragerea partizanilor săi cu rafale de pistol-mitralieră. Încercând să spargă împresurarea, fiind într-o zdrobitoare inferioritate numerică, partizanii aruncă grenade – explozia uneia îl rănește grav pe un soldat al trupelor de Securitate, care va fi spitalizat la Caransebeș. După o rezistență îndârjită, mor Ion Uță și Ilie Voica, Mircea Vlădescu e rănit și cade viu în mâinile securiștilor, în timp ce Dumitru Mutașcu zis ”Fus” și Iancu Baderca reușesc să scape teferi.
Într-o notă datată 11 februarie 1949 (atașată Dosarului I 006472, vol. 1 / fondul operativ Uță), securiștii avertizau cu privire la următoarele aspecte:
”Prin raportul telegrafic nr. 2723 din 9 februarie 1949, Direcțiunea Regională de Securitate Timișoara raportează că bandiții împușcați sau capturați sub conducerea fostului colonel Uță. care operau în munții Severinului, purtau căciuli pe care aveau fixată câte o monedă veche de una sută lei cu chipul fostului rege Mihai, precum și un tricolor. Prin aceste semne ei își atribuiau titlul de partizani”.
Soldații Țării și ai Regelui
Participant pe fronturile celui de-Al Doilea Război Balcanic, erou decorat pe fronturile Primului Război Mondial și membru al PNȚ-Maniu, colonelul Ion Uță era un monarhist desăvârșit (detalii AICI). Toți partizanii care au luptat sub comanda lui au fost, de asemenea, regaliști, cei mai mulți dintre ei fiind simpli țărani fără afiliere politică. Printre excepții se numărau frații Duicu, aceștia având convingeri național-țărăniste, sau Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”, care avea vederi social-democrate. Dar cu toții erau monarhiști, indiferent de culoarea politică.
Potrivit ultimului partizan în viață al grupării – domnul Nicolae Ciurică (93 ani), detalii AICI și AICI –, din 1947 și până în 1954, când au fost împușcați sau arestați cei din urmă exponenți ai organizației, cu excepția lui Ion Banda, care va rezista până în 1962 (detalii AICI), în gruparea condusă efectiv de Uță și în facțiunile ce i-au supraviețuit au luptat peste 70 de oameni cu arma în mână, numai că nu au fost niciodată cu toții în pădure în același timp, unii murind în ciocnirile cu trupele de Securitate și Miliție, alții fiind arestați sau retrăgându-se din organizație, pe măsură ce li se alăturau noi combatanți dispuși să-și dea viața pentru cauză.
Faptul că partizanii din organizația lui Ion Uță purtau fixate la căciuli și la pălării monede de 100 de lei cu chipul Majestății Sale Regele Mihai (deopotrivă cu o panglică tricoloră) mi-a fost relatat și de domnul Nicolae Ciurică, fost partizan cu arma în mână pentru patru ani, ulterior executând 10 ani de pușcărie politică până în ‘64, la decret. La proces, Securitatea solicitase trimiterea lui în fața plutonului de execuție, finalmente fiind condamnat la 25 de ani de temniță grea și la 10 ani de degradare civică.
”Erau îmbrăcați cu straiele obișnuite ale țăranilor bănățeni”
Iată ce mi-a relatat domnul Ciurică despre prima sa întâlnire cu partizanii lui Ion Uță, episod consumat în iunie 1948: ”Erau îmbrăcați cu straiele obișnuite ale țăranilor bănățeni. Haine din dimie neagră, stofă de-aia groasă. Dacă nu le-ai fi văzut pistoalele-mitralieră și ranițele ai fi zis că-s munteni plecați la o stână. Erau încălțați cu opinci de cauciuc, de-alea de se trăgeau direct pe laba piciorului, nu trebuia să le mai legi cu nojițe. Toți aveau la căciuli câte o panglică tricoloră fixată cu ajutorul unor monede de o sută de lei cu chipul Regelui Mihai”. (detalii AICI)
