"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Originar din satul Rusca, comuna Teregova, județul Caraș-Severin, Ion Banda zis ”Meilescu” (?-1964 / foto dreapta sus) s-a numărat printre primii oameni de legătură și apoi partizani din gruparea colonelului Ion Uță (foto stânga sus), care începuse să se contureze și să activeze încă din toamna lui 1946, după alegerile parlamentare fraudate de comuniști, când frații Duicu din Domașnea (întreaga lor familie susținuse, din răsputeri, PNȚ) deveniseră ținta unor persecuții în serie, care i-au determinat să pună mâna pe arme și să ia calea munților, înțelegând că li se pregătea arestarea. În acea perioadă (toamna lui ‘46-primăvara lui ‘47), Ion Uță, inginerul Aurel Vernichescu și avocatul Ion Târziu se ascundeau pe la sălașele din apropierea satului Vârciorova.
În vremuri pașnice, la fel ca toți ai săi, Ion Banda se ocupa de creșterea animalelor, fiind un gospodar de frunte al comunității. Deținea 15 hectare de pământ și aproximativ 60 de oi. Era țăran înstărit, însă fără a fi ”chiabur” / ”moșier”, așa cum aveau să fie catalogați, mincinos și propagandistic, mai toți țăranii care ajunseseră, prin sudoarea proprie, la un anumit nivel de trai.
Într-un interviu acordat în iulie 1998 (și publicat în ”Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Banatul Montan. Mărturii”, Universitatea Babeș-Bolyai, Institutul de Istorie Orală, volumul I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca), fiul lui Ion Banda – l-am numit pe Ion Banda jr. – relata că tatăl său îl cunoscuse pe colonelul Ion Uță (la 25 ianuarie 1941, acesta va fi numit prefect al județului interbelic Severin) încă de la începutul anilor ‘40, la un moment dat fiindu-i chiar subordonat pe linie militară. În timpul războiului, Banda participase ca simplu soldat la încleștările de pe frontul rusesc, o perioadă activând și în lina de aprovizionare a unității sale.
După 23 august 1944, el revine la Rusca unde își reia activitățile obișnuite. Fiul său îl portretizează ca pe un anticomunist desăvârșit, preocupat și îngrijorat de noile realități, la fel ca mulți alți țărani din satele de munte ale Banatului.
Începuturile
Potrivit lui Ion Banda jr., în martie sau în aprilie 1947, într-o seară, tatăl său a fost căutat acasă de trei bărbați. Aceștia nu au intrat în locuință, deși au fost invitați, ci au stat de vorbă cu Banda seniorul în curte, într-un loc ferit de priviri nedorite. După aproximativ 30 de minute, când deja se lăsase întunericul, respectivii aveau să plece la fel de discret cum veniseră, Ion Banda jr. remarcând că își țineau pistoalele-automate ascunse sub paltoane. De atunci îi va revedea în repetate rânduri, ajungând să-i cunoască. Erau Gheorghe Cristescu, Ion și Nistor Duicu (fraților Duicu li se zicea ”Boierii”). Cei trei aflaseră că Ion Banda îl cunoștea de ani de zile pe colonelul Ion Uță, în cursul vizitei cerându-i să ia legătura cu acesta și să le faciliteze o întâlnire. Punând bazele unei grupări de rezistență în pădurile din zona comunei Domașnea, frații Duicu intenționau să-i propună colonelului să preia comada facțiunii. Ion Banda a acceptat să ia legătura cu Uță, însă stabilirea unui contact direct s-a dovedit a fi extrem de dificilă, acțiunea presupunând luni de zile.
Retras, încă din ‘46, pe la oamenii de încredere din satele de munte ale Banatului, colonelul se ascundea, în primăvara lui ‘47, pe la sălașele din împrejurimile păduroase ale satului Vârciorova, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu și cu avocatul Ion Târziu, secretarul organizației PNȚ Severin. De altfel, Vârciorova era satul de baștină al lui Vernichescu zis ”Nanu”, aveau multe legături acolo. În acest context, ca să-l găsești pe Uță, trebuia ca mai înainte să-l găsești pe Vernichescu.
Întâlnirile dintre Ion Banda și cei trei partizani domășneni au continuat cu regularitate, respectând rigorile consiprativității, în scurt timp, tocmai din considerente de siguranță, acestea urmând a fi organizate la sălașul familiei Banda din zona Poiana Ruscă, situat la o distanță de 12 kilometri de Rusca Teregovei. Necunoscându-l personal pe Vernichescu, Ion Banda a apelat la un văr, Ilie Stepănescu zis ”Man”, de loc tot din Rusca, pe care l-a rugat să-l pună în legătură cu familia inginerului fugar. În urmă cu niște ani, acesta muncise pentru mama lui Vernichescu, o cunoștea pe femeie. Stepănescu s-a dus la Vârciorova de mai multe ori și a tot insistat. Inițial, neamurile lui Vernichescu s-au arătat foarte circumspecte, cum de altfel era și normal, având în vedere vremurile, pentru ca mai apoi, pe măsură ce primeau îndrumările lui Uță, totodată convingându-se și de loialitatea lui Stepănescu, să devină din ce în ce mai deschise.
Întâlnirea cu Uță
Colonelul va accepta să vină la sălașul familiei Banda de la Poiana Ruscă abia în noiembrie ‘47, așadar, la luni de zile după primul drum al emisarului trimis la Vârciorova. L-a însoțit Ion Târziu, cei doi fiind călăuziți de Ilie Stepănescu. După un drum lung, parcurs pe rute ocolitoare, peste dealurile Vârciorovei și apoi numai prin desișurile pădurii, pentru a nu fi văzuți de nimeni, aveau să ajungă acolo la căderea întunericului. Prudent, Uță a preferat să rămână mai mult în exteriorul sălașului, unde a vorbit cu Banda aproximativ două ore. Cel mai probabil, a fost informat în detaliu atât despre intențiile fraților Duicu, cât și despre situația din zona Teregovei.
”Uță a vorbit mult și frumos”, a remarcat soția lui Banda, care îi va relata fiului diverse detalii, acesta nefiind de față (probabil, absența lui a fost o consecință a conspirativității absolute, având în vedere importanța întâlnirii și a zilelor imediat următoare, când colonelul îi va întâlni pe frații Duicu). Ion Banda și Uță s-au despărțit în aceeași seară, cei trei plecând spre sălașele din apropierea comunei Cornereva. Avocatul Târziu urma să ierneze în acea zonă.
În primăvara lui ‘48, prin martie, nevoit să părăsească în grabă împrejurimile Cornerevei, întrucât risca să fie depistat de autorități, Ion Târziu va reveni la sălașul lui Banda de la Poiana Ruscă, unde va rămâne ascuns până în vară, la finalul lunii iunie, până atunci fiind vizitat în repetate rânduri de Cristescu, Ion și Nistor Duicu. Devotat cauzei, Banda i-a ajutat cu tot ce putea – alimente, informații, adăpost și îmbrăcăminte. Primind veste că primejdia se îndepărtase, Târziu va pleca tot la un susținător din zona Cornerevei.
Aurel Vernichescu. Și intrarea în clandestinitate
La 19 iulie 1948 (așadar, la două-trei săptămâni după plecarea lui Târziu), la sălașul de la Poiana Ruscă își fac apariția doi bărbați înarmați până-n dinți, pe care Ion Banda și ai săi nu-i mai văzuseră niciodată. Cine erau noii musafiri? Inginerul Aurel Vernichescu venise însoțit de un tânăr din satul Borlova, Ion, care era dezertor din armată (un tip înalt și robust). I-au cerut lui Banda să ia legătura cu frații Duicu și cu ceilalți partizani care se aflau în jurul lui Uță, astfel încât să organizeze o întâlnire la sălaș în zilele imediat următoare. Potrivit lui Ion Banda jr., Vernichescu spunea că, iernând separat, nu-l mai întâlnise pe colonel încă din toamna lui ‘47, când acesta plecase din pădurile Vârciorovei, trecuse prin Poiana Ruscă, unde intrase în contact cu tatăl său și apoi plecase spre Cornereva.
Potrivit planificărilor, în zilele următoare ar fi trebuit ca la sălaș să ajungă și Ion Uță, însă această întâlnire nu a mai fost posibilă din cauza unui incident ce va comporta urmări dintre cele mai dramatice pentru gazdă, pecetluindu-i cumplitul destin. Pe 20 iulie (așadar, a doua zi după sosirea lui Vernichescu și a dezertorului, care l-au ajutat la cosit și la alte treburi, fiind țărani la bază), Ion Banda a plecat spre un zăvoi unde avea priponiți niște cai. Pe drum s-a întâlnit cu șeful postului de jandarmi din Teregova, Mărgulescu, însoțit de locțiitorul Pârjan și de mai mulți jandarmi înarmați. Se îndreptau direct spre sălaș, intenționând să facă o percheziție. Fuseseră informați ca acolo se ascundeau partizani din gruparea lui Uță. Cu o zi în urmă, când veniseră aici, Vernichescu și Ion nimeriseră, necunoscând zona, pe la un sălaș din vecinătate, și îi întrebaseră pe cei de acolo cum să ajungă la coliba lui Ion Banda. Cineva raportase apariția lor.
Nefiind deloc departe de sălaș, sesizând gravitatea situației, Banda a început să se certe în gura mare cu jandarmii, care oricum îl înjurau ca la ușa cortului, astfel încât să fie auzit de cei din interior, ceea ce s-a și întâmplat, luptătorii reușind să iasă prin spate și să se ascundă într-o vâlcea din apropiere, fără ca prezența lor să fie băgată de seamă. Numai că, enervați la culme de îndârjirea lui Banda, jandarmii l-au arestat pe loc și au decis să plece fără să mai intre în sălaș. Chiar în momentele în care Vernichescu și dezertorul îl întrebau pe Ion Banda jr. pe unde să le iasă în față, ca să-i elibereze tatăl, iată că acesta, reușind să fugă de sub escortă, s-a întors la sălaș. Încălțat în opinci, fugise imediat după ce trecuse o punte îngustă peste un pârâu, alcătuită din numai doi bușteni, iar jandarmii, încălțați în cizme, n-au mai putut să-l prindă.
Ion Banda jr. își amintea că, mânios din pricina brutalităților și umilințelor la care fusese supus, primul lucru pe care l-a făcut tatăl său după revenirea la sălaș a fost să pună mâna pe vechea lui pușcă, vrând să se ducă după jandarmi ca să-i omoare. L-a oprit Vernichescu, explicându-i că îl cunoștea personal pe Mărgulescu, șeful postului de jandarmi din Teregova, totodată exprimându-și seperanța că, dacă îi va putea vorbi personal, îl va determina să nu raporteze incidentul mai departe, către Securitate. Asta va fi fost marea miză. Odată raportat la Securitate, Ion Banda era nevoit să intre în clandestinitate.
Acționând rapid, așa cum dicta situația, Vernichescu i-a scris un bilet lui Mărgulescu, pe care i l-a trimis prin intermediul lui Ion Banda jr. Îi solicita o întâlnire urgentă. Se cunoșteau de ani de zile, încă de dinaintea comunizării României, când respectivul lucrase și prin alte sate de munte. Mesajul a ajuns la destinatar chiar în dimineața următoare, în condițiile în care, pe atunci, jandarmii nu erau dotați cu mașini, iar echipa lui Mărgulescu fusese nevoită să înnopteze în podul unui grajd din zona Poiana Ruscă, urmând ca în zori să plece spre Teregova.
Întâlnirea solicitată de inginer a avut loc în dimineața de 21 iulie. Ion Banda jr. își amintea cum silueata înaltă și uscățivă a lui Vernichescu a apărut parcă dintr-odată în mijlocul drumului, în timp ce tatăl său și tânărul Ion vegheau dintre fagi, cu armele ațintite către jandarmi. Mărgulescu și Vernichescu și-au strâns mâinile, vorbind vreo zece minute și despărțindu-se după ce șeful de post i-a făgădit că nu-l va denunța pe Banda la Securitate. E adevărat, nu a făcut-o el. În schimb, a făcut-o Pârjan, locțiitorul lui. Urmările nu se vor lăsa așteptate prea mult. Așadar, la 21 iulie 1948, Ion Banda va intra oficial în clandestinitate, devenind unul dintre partizanii lui Uță, după ce se numărase printre primii susținători ai grupării. În aceeași zi s-a despărțit de Vernichescu și de Ion, cei doi încercând să ia legătura cu frații Duicu și cu ceilalți partizani din jurul colonelului. Banda va rămâne în zona Poiana Ruscă.
În toamna lui ‘48, prinde de veste că e căutat de securiști și reușește să fugă înainte ca aceștia să ajungă la sălaș. În lipsă de altceva, după ce răscolesc totul, securiștii îl vor aresta pe ciobanul angajat de familie – Nicolae Crițariu, un biet bătrân ce rămăsese fără rude în viață. Acesta avea să fie reținut două-trei zile în beciurile Securității Caransebeș, bătut și torturat de-a lungul interogatoriilor, urmând să moară în casa familiei Banda la numai două zile după eliberare.
Pădurarul Nicolae Vornic. Și ”parolele”
Tot în toamna lui ‘48, rămas la Rusca, în vechea casă a familiei, dar și într-o permanentă legătură cu tatăl său, pe care îl aproviziona în mod uzual, Ion Banda jr. primește vizita tânărului Nicolae Vornic, care fusese repartizat recent ca brigadier silvic (pădurar) în zona Teregovei. Acesta îi spune că e trimis de inginerul Vernichescu pentru a lua legătura cu Ion Banda, însă Banda jr. nu-l crede, existând riscul să fie atras într-o capcană a Securității. Remarcându-i suspiciunile, la care de altfel se aștepta, Vornic își deschide ranița și-i arată două cărți de agricultură, dezvăluindu-i că i-au fost date de Vernichescu pentru a i le înmâna. Volumele erau un fel de ”parolă”, va explica peste ani Ion Banda jr., care, văzându-le, și-a amintit imediat că, într-o discuție pe care o purtase cu inginerul, fără să fie nimeni altcineva de față, acesta îi promisese că îi va aduce sau îi va trimite niște cărți de agricultură, tânărul fiind interesat de cultura pomilor fructiferi. Așadar, Vornic spunea adevărul – era om de legătură al partizanilor. Cunoscându-l de mulți ani, când a auzit că urma să ajungă pădurar la Teregova, Vernichescu îi solicitase să ia legătura cu familia Banda pentru a stabili un contact cu fugarul.
Martie 1949. Planul marii insurecții armate de la Timișoara
În lunile ce au urmat, prin intermediul lui Nicolae Vornic, inginerul i-a trimis informații lui Ion Banda jr., care i le comunica tatălui său, undeva în zona Poiana Ruscă, ulterior acesta asigurându-se că ajungeau la frații Duicu și la Ion Uță. O parte dintre aceste informări se refereau la organizarea marii insurecții armate pe care colonelul intenționa să o conducă în martie 1949, când partizanii reuniți plănuiau să ocupe Timișoara, Aradul și Caransebeșul.
Partizanul muscelean Cornel Drăgoi – fost membru al grupării de la Nucșoara, condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu și de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu – relata, în interviu publicat în volumul ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi” (Editura Humanitas, 1993, București):
”Deci noi așteptam semnalul de la Timișoara. Ei erau cei mai aproape de sârbi. Sârbii reușiseră să iasă din tutela rusă și aveam speranțe de acolo. Adevărul este și istoria trebuie să consemneze că a existat o dată fixată pentru Banat, dar a eșuat datorită trădării”.
La ce semnal de la Timișoara se referea Cornel Drăgoi? La ce anume făcea el trimitere atunci când invoca ”o dată fixată pentru Banat”? Despre ce trădare a fost vorba, dintre multele trădări?
Răspunsurile pot fi aflate prin analiza noului context politic extern favorizat de schisma titoistă oficializată în ‘48. Momentul coincide cu valurile de arestări din rândul legionarilor, cu definitivarea destructurării partidelor istorice și cu înăsprirea cotelor impuse țărănimii (care era împinsă spre prima etapă a colectivizării, proces ce avea să înceapă în ‘49). Odată cu ”erezia” lui Tito, în ‘48 ies la suprafață mai multe grupări armate de rezistență anticomunistă, care iau calea munților și a codrilor, o parte dintre acestea funcționând și înainte în cvasi-clandestinitate sau într-o clandestinitate totală. Însă în ‘48 se produce o fibrilație evidentă, în condițiile în care partizanii credeau/sperau că sciziunea lui Tito va produce un război între URSS și lagărul sovietic, pe de-o parte, și Iugoslavia, pe de alta, existând și posibilitatea ca fronda Belgradului să fie sprijinită de aliații anglo-americani, fapt încurajat puternic de posturile de radio occidentale. Bunăoară, la o conflagrație de acest tip se aștepta și Ioan Popșa, liderul național-țărănist al unei grupări armate din Maramureș, care preconiza un război între Apus și Răsărit.
România aflându-se în lagărul sovietic controlat de Kremlin, partizanii intenționau să declanșeze un intens război de gherilă în spatele și în fața liniilor sovietice, așa cum odinioară, într-un alt context dramatic, după intrarea trupelor rusești în țară, acționase Vladimir Macoveiciuc, primul partizan al Bucovinei și fost ofițer de artilerie al Armatei Regale, împușcat prin trădare la 8 iulie 1946. Pe noul front dorit de partizani urmau a fi folosite toate armele convenționale și neconvenționale – o avangardă militarizată care fie să se ciocnescă direct cu trupele sovietice, fie să le hărțuiască, să organizeze sabotaje, deraieri de trenuri, dinamitări de poduri, revolte ș.a.m.d. – pentru eliberarea României de ruși și de dictatura comunistă.
Revenind la cuvintele regretatului Cornel Drăgoi, trebuie spus că ”semnalul de la Timișoara” era așteptat, în ‘49, de la partizanii din Banatul Montan – mai exact, era vorba despre grupările reunite sub conducerea colonelul Ion Uță –, care, dacă războiul dorit ar fi răbufnit într-adevăr, facilitând astfel breșele mult sperate, plănuiau organizarea unei insurecții la Timișoara, prin ocuparea instituțiilor publice, abordarea drapelului monarhist și anunțarea ruperii de comunism.
”A existat o dată fixă pentru Banat”
”Adevărul este și istoria trebuie să consemneze că a existat o dată fixată pentru Banat, dar a eșuat datorită trădării”, a punctat Cornel Drăgoi. Data ”fixată” se referă la momentul insurecției care nu a mai fost posibilă, desigur, atât din pricina faptului că nu s-a ajuns la conflictul armat Moscova-Belgrad, dar și din cauza trădărilor, evident, întrucât oamenii de legătură ai partizanilor aveau să fie arestați cu brutalitate de Securitate, în urma unor delațiuni asupra cărora încă planează destule enigme.
Trebuie menționat și că, în perioada ‘48-‘49, partizanii (mulți dintre ei foști militari de carieră sau simpli soldați pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial) încă aveau legături și relații în Armată și în diverse alte compartimente ale statului, situație ce se va schimba rapid în special din pricina valurilor de epurări, dar și din cauza oportunismului larvar – toate aceste pârghii ar fi fost folosite din plin dacă realitățile ar fi urmat partitura scontată a unei noi conjuncturi externe care să ducă la război. Intenția unei insurecții armate la Timișoara rămâne, chiar și în condițiile nerealizării sale, un proiect spectaculos care dă măsura sacrificiilor și a luptei acestor oameni. Ei ar fi făcut-o fără doar și poate, însă ajutorul extern nu a venit. Banatul trebuia să acționeze primul și pentru că era în imediata proximitate a Iugoslaviei (Sârbiei, cum îi spuneau partizanii) – despre acest subiect, mai multe detalii AICI.
Potrivit lui Ion Banda jr., multe dintre informațiile pe care i le-a transmis tatălui său se refereau la plănuirea marii insurecții armate, inginerul Vernichescu ocupându-se, în chiar acea perioadă, de constituirea unor grupuri subversive în satele din jurul Caransebeșului, orașul urmând a fi una dintre ținte. Lucrurile se vor precipita sângeros. Trădat și împresurat de securiști, undeva în apropierea satului Borloveni Noi, colonelul Ion Uță avea să moară martiric, în dimineața zilei de 8 februarie 1949, în timp ce acoperea retragerea ortacilor săi cu rafale de pistol-automat. Arestat la 5 mai 1949, Aurel Vernichescu a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pentru ca mai apoi să fie executat fără sentință, împreună cu alți partizani și susținători ai acestora, în Pădurea Verde de lângă Timișoara, în august 1949.
Aproape toate personajele acestei istorii aveau să moară în curând (la fel ca multe, multe altele, despre care nici nu am adus vorba, întrucât spațiul nu îmi permite) – bunăoară, în dimineața zilei de 30 ianuarie 1950, trădați și înconjurați în bordeiul zguduit de grenade, Ion Duicu zis ”Boieru” sau ”Popa” (fiindcă uneori se travestea în haine preoțești) și Gheorghe Cristescu vor pieri eroic, încercând să spargă împresurarea și ajutând la salvarea altor ortaci, printre care și Nistor Duicu, acesta urmând să fie împușcat la Verendin, tot în urma unei trădări, în august 1952, ulterior murind în căruța ce-l transporta către Caransebeș.
Viscolul, lichidarea grupării Blănaru și revederea tatălui
Să revenim la primăvara lui 1949, pentru a nu pierde șirul evenimentelor. Ion Banda jr. rămăsese în Rusca Teregovei, dar stătea ascuns, temându-se că, negăsindu-i tatăl, securiștii îl vor aresta pe el, ceea ce oricum avea să se întâmple. De cele mai multe ori nu știa nimic despre locația exactă a lui Banda seniorul, acest fapt fiind impus de rigorile de conspirativitate ale grupării, însă aveau stabilite o serie de locuri în care, deși nu-l întâlnea direct, îi putea lăsa alimente și alte obiecte necesare traiului în clandestinitate. În martie ‘49, timp de două zile, Ion Banda jr. se va ascunde într-o groapă săpată sub o bucătărie de vară, în gospodăria unui neam din Rusca. După aceea se va muta la un alt țăran, Octavian, petrecându-și noaptea în podul grajdului.
Viscolise considerabil, stratul de zăpadă era de peste 1 metru. Acele zăpezi aveau să le pecetluiască definitiv soarta partizanilor domășneni și teregonevi din gruparea condusă de Spiru Blănaru, vânați fără milă după bătălia de la Pietrele Albe (noaptea de 22/23 februarie 1949). Izolați și înfometați, vor fi împușcați sau arestați pe rând, cei capturați sfârșind la zid, în urma unor torturi abominabile.
Și ei prinși de urgia zăpezilor, Ion Banda seniorul și avocatul Ion Târziu rămăseseră într-un sălaș situat tot în apropiere de Poiana Ruscă (familia Banda avea mai multe sălașe și legături acolo). Nu s-ar fi deplasat decât în condiții de forță majoră – urmele lăsate în omăt le-ar fi dezvăluit prezența, fapt ce ar fi putut comporta urmări letale. În aceste condiții vitrege, asumându-și niște riscuri enorme, Ion Banda jr. pleacă să-și vadă tatăl, iar o parte din drum (distanța dintre Rusca și Poiana Ruscă e de aproximativ 12 kilometri), pentru a nu fi detectat, o va parcurge mergând chiar pe urmele lăsate de numeroasele trupele de Securitate care-i vânau pe luptătorii lui Spiru Blănaru. Fără peripeții notabile, tânărul răzbește până la sălașul aflat pe un bot de deal, unde va rămâne câteva zile alături de tatăl său și de Ion Târziu, pe care îi pune în temă cu cele petrecute la Teregova și Domașnea. Banda jr. se va întoarce la Rusca, unde va rămâne ascuns prin diverse gospădării. La ceva timp, Ion Banda seniorul și Ion Târziu se vor despărți, ulterior avocatul fiind arestat și condamnat la ani grei de zeghe.
Vara lui 1950
De-a lungul verii lui 1950, potrivit fiului său, Ion Banda ”Stătea ascuns în pădure. Își făcuse adăposturi în pădure și acolo sta ascuns. Se aproviziona, era aprovizionat. Eu îi lăsam mâncare, că nu puteam să i-o duc eu personal, dar i-o lăsam și venea și o lua, aveam un loc stabilit (…) și l-or mai aprovizionat și alți cetățeni. Mă rog, în felul ăsta trăia”. Din cauza rigorilor impuse de viața în clandestinitate, fiul și tatăl nu se vor întâlni decât rareori în cursul verii lui 1950, pentru ca mai apoi să nu se mai vadă niciodată. Nu în lumea asta.
Arestarea. Și iadul de la Securitatea Caransebeș
Împreună cu mama sa, Ion Banda jr va fi arestat în toamna lui 1950, în urma unei percheziții brutale. Sunt bătuți cu sălbăticie la postul de Miliție din Teregova. ”Mamei i se umflase capul, era umflată toată și or bătut-o de am gândit că moare”, își amintea tânărul, la rându-i demolat cu pumnii și cizmele. La Securitatea Caransebeș, bătăile se transformă în tortură, securiștii cerându-i să-și toarne tatăl. La un moment dat, împins în biroul maiorului Zoltan Kling (care scăpase la limită din două ambuscade organizate de partizanii grupării Uță, fugind printre gloanțe), Ion Banda jr. aude explicit cum acest criminal psihopat îi decide lichidarea: ”Îl duceți între Caransebeș și Balta Sărată și-l împușcați, îl lăsați pe marginea drumului iar mâine dimineață spunem c-o evadat”.
Trebuie punctat că aceste crime împachetate în așa-zise ”evadări de sub escortă” reprezentau o practică predilectă în acei ani, istoricul și scriitorul Marius Oprea estimând că aproximativ 10.000 de persoane au fost executate sumar în maniera asta (în special partizani, rude ale partizanilor și mulți țărani care se opuneau colectivizării). Vorbim despre mii de crime monstruoase, acești oameni (arestați ilegal, bătuți și torturați) nefiind condamnați la moarte de vreo instanță.
Privind moartea în față
Încătușat, Ion Banda jr. e aruncat într-un jeep care oprește undeva pe marginea drumului către Balta Sărată, unde e coborât și e împins în bezna friguroasă. Securiștii se pregătesc să-l împuște, urmând să-i lase cadavrul într-un șanț, ulterior raportând o așa-zisă ”evadare de sub escortă”. Una dintre multele. La un moment dat, un ofițer îl întreabă din nou despre locația în care se ascunde tatăl său, insistând pe faptul că, dacă le-o dezvăluie, nu va mai fi ucis, existând chiar și posibilitatea de a fi eliberat. ”De ce să mori ca prostu’?”
Îngrozit, bătut și torturat, aflându-se în fața morții, Banda jr. tremură în lumina farurilor. Cine nu ar tremura? E o mascaradă perversă a securiștilor, desigur. Fie îl zdrobesc, făcându-l să-și toarne tatăl, fie îl împușcă pe loc, ca pe un câine. În disperare de cauză, neavând nici cea mai vagă idee despre locul în care se afla seniorul, pe care nu-l mai întâlnise de o lungă perioadă, Banda jr. le promite că-i va duce la ascunzătoarea acestuia (adică îi minte, disperat să scape de glonț).
”Nu te batem să ne spui, te batem ca să te omorâm, futu-ți dumnezeu mă-tii”
Readus în fața lui Kling, va insista că Ion Banda s-ar afla în sălașul de lângă Poiana Ruscă – se referea la acea colibă de pe botul unui deal, unde îl întâlnise în martie ‘49, când stătea cu Ion Târziu, deci cu un an și jumătate înainte de arestarea sa. Sute de securiști și milițieni vor înconjura sălașul din punctul ”Ogașu Iuți” (numele vine de la pârâul Iuți), îl vor aținti cu armele și-i vor striga fugarului să se predea cu mâinile ridicate, însă Ion Banda îl părăsise de luni de zile. Drept pedeapsă, fiul e introdus într-un birou spațios, e dezbrăcat total și e pus să alerge în cerc, în timp ce patru zdrahoni securiști, dispuși în colțurile încăperii, îl izbesc cu bâtele fără pic de milă. I se explică: ”Nu te batem să ne spui, te batem ca să te omorâm, futu-ți dumnezeu mă-tii”. E lovit animalic până la leșin, dar scapă cu viață.
O trădare dintre multele
Tot în toamna lui 1950, arestat, chinuit și amenințat în felurite chipuri, un țăran din Rusca l-a turnat (poate mult prea ușor) pe Ion Banda seniorul, pe care îl ajuta cu alimente. Respectivul a dezvăluit locația exactă a ascunzătorii folosite de fugar în acea perioadă – era situată undeva în punctul numit ”Dosu Ostreșului”, la o distanță de aproximativ un kilometru și jumătate de ”Ogașu Iuți” . Călăuzite de trădător, trupele de Securitate și Miliție au înconjurat bordeiul mascat de stânci, săpat într-o zonă foarte greu accesibilă, și au deschis focul direct, abia apoi strigându-i lui Banda să se dea prins. Numai că partizanul nu era acolo. Fie avusese un drum de făcut, norocul ținându-l departe de împresurare, fie simțise că se apropiau securiștii și reușise să fugă chiar în ultimele clipe. Probabil că nu o să aflăm niciodată. Ion Banda jr. relata că tatăl său obișnuia să se urce pe stâncile din jur și să se uite cu binoclul. Poate că asta se întâmplase și în acea zi, astfel sesizând primejdia.
Printre obiectele ridicate de securiști din bordeiul lui Ion Banda se numărau o pușcă de fabricație belgiană (vechea lui armă de vânătoare), un pistol-automat, gloanțe, un cojoc lung, un fierăstrău (ca să nu facă zgomot cu toporul) și o râșniță manuală (folosită pentru măcinarea grăunțelor de porumb necesare mămăligii). Pe lângă hainele de pe el, Banda jr. observa că tatăl său mai rămăsese doar cu un revolver cu butoiaș de fabricație rusească. Având familia arestată, trădat de vechi prieteni și hăituit ca o fiară a codrilor, rămas fără adăpost în pragul iernii și pierzând o serie de obiecte esențiale traiului în clandestinitate, ne putem doar imagina cât de greu i-a fost senorului în iarna ‘50-‘51. Cu toate acestea, va continua să reziste exclusiv în munte, dejucând toate capcanele securiștilor.
O nouă mascaradă securistică
Tentativa eșuată de a-l prinde pe fugar în bordeiul din punctul ”Dosu Ostreșului” va da curs unui noi mascarade. Tumefiat și abia târându-se, Banda jr. e scos din celulă și e adus din nou în biroul lui Zoltan Kling, care îl minte fără să tresară că tatăl său ar fi fost capturat, fiind însă rănit într-un schimb de focuri, motiv pentru care ar fi fost spitalizat. Pentru a fi credibil, maiorul îi arată armele și hainele ridicate din bordei, pe care tânărul le recunoaște imediat. Apoi îi solicită să-i dezvăluie alte ascunzători ale seniorului, întrucât acesta, fiind rănit, nu le poate spune încă locațiile. Nefiind nici prost, nici naiv, Banda jr. își dă seama că e mințit. Dacă într-adevăr îi prinseseră tatăl, ce rost mai avea să-l întrebe despre alte ascunzători? Așa că refuză să colaboreze, insistând că nu-i știe locațiile. Mai mult, pentru a-i salva pe alți susținători, tânărul declară că el îi adusese toate obiectele găsite în bordei.
Canalul Morții
După torturile, bătăile și numeroasele presiuni din perioada anchetei, care au culminat cu momentul în care a fost cât pe ce să fie executat pe marginea drumului, Banda jr. va fi condamnat la 3 ani de închisoare și muncă silnică, singurele lui ”culpe” fiind că și-a ajutat părintele cu mâncare și că nu l-a turnat la Securitate (omisiune de denunț). Va fi închis la Caransebeș și la Văcărești, pentru ca mai apoi să trudească cu arma-n coaste, în cele mai inumane condiții, în lagărele de exterminare ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Fiind tânăr și în forță, a rezistat acestor cumpene.
Lagărul de afară. Și cele două scrisori adresate lui Gheorghiu-Dej
Eliberat după executarea integrală a condamnării, în ‘54, Banda jr. nu va mai intra niciodată în contact cu tatăl său, care continua să supraviețuiască de unul singur în păduri și munți, ani la rândul reușind să nu mai apară pe ”radarul” Securității. Desigur, securiștii intenționează să-i folosească fiul pe post de momeală – la puțin timp după ce revine în casa familiei de la Rusca, agenții dau năvală peste el și-l amenință cu o nouă detenție, dându-i un termen de două săptămâni pentru a afla și a le comunica locația exactă în care se ascunde tatăl său. Reîncepe calvarul.
Consecvent, tânărul nu face nimic pentru a da de urma seniorului. După ce trece termenul stabilit, securiștii dau buzna din nou, terorizând întreaga familie, de data asta fiind mai agresivi ca în urmă cu două săptămâni, semn că ”menghina” se va tot strânge. Banda jr. nu doar că refuză categoric orice fel de colaborare cu Securitatea, insistând că nu știe nimic despre tatăl său (ceea ce era adevărat), dar, adus la disperare de chinurile la care era supus, îi va scrie două scrisori lui… Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe adresa Comitetului Central, în care enumeră persecuțiile la care e supus, totodată solicitând să i se aprobe mutarea în alt sat și munca într-o întreprindere industrială. Nu știm unde vor fi ajuns scrisorile, cert e că Banda jr. avea să primească un răspuns succint din partea Ministerului Afacerilor Interne, care l-a anunțat, fără alte explicații, că solicitările îi fuseseră respinse. Totuși, după acele scrisori securiștii nu l-au mai vizitat niciodată. Firește, au continuat să-l supravegheze îndeaproape, punându-i turnătorii din sat pe urme, de acest tratament având parte întreaga familie Banda.
O informație din Mehedinți
Foarte prudent din fire, nici Ion Banda seniorul nu va încerca să-și contacteze fiul sau alte rude directe. Conștientiza prea bine că toți ai săi erau urmăriți și că le-ar fi cauzat noi probleme (percheziții, arestări, detenție ș.a.m.d.). Peste ani, Banda jr. îl va cunoaște pe un cioban bătrân din comuna Godeanu (Mehedinți), care îi va destăinui că îi alimentase de multe ori tatăl, într-o toamnă dându-i și un berbec. Chiar dacă nu a amintit anul, precizarea fiului e importantă, întrcât atestă faptul că Ion Banda obișnuia să treacă munții spre Mehedinți, îndepărtându-se cu mult de zona sa predilectă din primii ani ai vieții de proscris (Rusca-Teregova-Poiana Ruscă și sălașele din apropierea Cornerevei). Fără a-și fi păstrat mobilitatea într-un perimetru complicat și generos, respectând rigorile celei mai drastice clandestinități, e clar că Ion Banda seniorul nu ar fi reușit să reziste atât de mult.
Cum a fost ucis Ion Banda seniorul, ultimul partizan din munții României
Cândva în cursul anului 1962, la urechile lui Banda jr. ajunge un zvon înfricoșător, dar cât se poate de credibil: tatăl său fusese împușcat de doi localnici din Cornereva. Le află și numele: Surdulescu Dumitru și Nică Ciontu. Cel mai probabil, unul dintre ei vorbise prea mult, fie la băutură, fie atunci când se lăudase cu banii primiți de la Securitate, chiar dacă aceștia erau mânjiți cu sânge nevinovat. Se pare că prețul crimei s-a ridicat la 25.000 de lei (o adevărată avere în anii aceia) la care s-ar fi adăugat diverse facilități.
Deși extrem de puține, detaliile auzite de Banda jr. schițează, în cele mai groase tușe, tabloul unei crime abominabile. Cei doi l-au ucis pe Ion Banda undeva în pădurile Cornerevei (probabil că l-au pândit și l-au împușcat pe la spate), ulterior târându-i cadavrul până la un ogaș în care l-au aruncat, acoperindu-l superficial cu roci, crengi și puțin pământ. Trupul va fi fost devorat, dezmembrat și împrăștiat de animalele sălbatice, rămânând pierdut pentru veșnicie. Și încă nu ați aflat totul.
Aceeași zvonistică susține că, pentru a proba uciderea partizanului, criminalii l-ar fi decapitat, capul fiindu-le prezentat securiștilor înainte de primirea banilor. Cert e că, începând cu 1962, nimeni nu va mai auzi nimic, niciodată, despre Ion Banda, partizanul singuratic. Așadar, în ceea ce privește moartea acestuia, zvonurile s-au dovedit a fi cât se poate de reale, chiar dacă multe detalii ne rămân necunoscute. La urma urmei, nu e deloc exclus nici ca cei doi să-și fi decapitat victima pentru a le arăta capul securiștilor. De notat că și urmașii partizanului Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă” susțin că, după uciderea acestuia în împresurarea de la finalul lui august 1952, trupul i-ar fi fost decapitat.
Criminalii
Să revenim la firul istoriei noastre. Auzind sinistrele zvonuri și fiind convins de adevărul acestora, Banda jr. se îngrozește, cu atât mai mult cu cât pe unul dintre criminali îl cunoaște îndeaproape. Fost deținut politic pentru câțiva ani, cornereveanul Surdulescu Dumitru îi fusese coleg de suferință în lagărele Canalului, o lungă perioadă dormind unul lângă celălalt. Conștient că de-acum acesta colaborează cu Securitatea, Banda jr. nu îl caută și nici nu comentează cele auzite, preferând să sufere în tăcere. Evită să se expună pentru că vrea să-și protejeze familia. În detenție învățase meșteșugul sobelor de teracotă și cu asta se ocupa în libertate, deseori deplasându-se din sat în sat (bănățenii îl numeau ”taracotist”).
Tot în ‘62, spre toamnă, la ceva timp după ce află despre moartea tatălui, Banda jr. se trezește la poartă chiar cu Surdulescu Dumitru, într-o dimineață devreme, când încă e întuneric, acesta fiind însoțit de un comunist notoriu din Rusca – Moacă Petru. Criminalul îi zâmbește și-i vorbește prietenos, ca unui fost coleg de zeghe, rugându-l să vină la Cornereva și să-i facă o sobă de teracotă. Contra cost, desigur, avansând o sumă ispititoare. Oare banii aceia nu erau mânjiți de sânge? Banda jr. e tentat să-l întrebe în față cum i-a omorât tatăl, însă prezența lui Moacă îl oprește, nedorind să existe martori. Refuză din scurt oferta, motivând că ar fi extrem de ocupat, și se despart fără să-și strângă mâinile.
Oare Surdulescu încerca să-l atragă la Cornereva pentru a-l ucide, așa cum făcuse cu Banda seniorul? Poate fiindcă el sau altcineva vorbiseră prea mult și acum se temea că zvonurile ajunseseră sau vor ajunge la urechea lui Banda jr, care ar fi putut să se răzbune? Probabil că nu vom afla niciodată. Banda jr. era convins că Surdulescu l-a chemat ca să-l omoare, fie pândindu-l pe drum, undeva în apropierea pădurii, fie în gospodăria sa de la Cornereva. Următorul episod sugerează existența unui astfel de plan.
La câteva săptămâni după dubioasa vizită a lui Surdulescu, un pădurar din Rusca îl întâlnește, chiar pe o uliță din Rusca, în toamna lui 1962, pe cornereveanul Nică Ciontu (despre care zvonurile spuneau că ar fi fost cel de-al doilea criminal). Cunoscându-l de ani de zile, brigadierul silvic îi dă binețe și-l întreabă cu ce treburi e prin Rusca. La rându-i, Ciontu îl întreabă cum să ajungă la casa lui Banda jr., fiindcă vrea să-l cheme la Cornereva, ca să-i facă o sobă de teracotă. În acel moment, bărbat dintr-o bucată, prieten vechi al familiei Banda, pădurarul i-a spus direct: ”Mă, vezi că ăla o să te-ntrebe cum l-ai omorât pe tată-său”. Auzind acuzația, Ciontu s-a schimbat la față și a făcut drumul îndărăt fără să-l mai caute pe Banda jr, care avea să afle aceste detalii chiar din gura pădurarului. Episodul spune multe. E clar că cei doi plănuiau să-l atragă la Cornereva. De ce să facă asta, dacă nu pentru a-l ucide?, fiind convinși că vor scăpa nepedepsiți, ca și în cazul tatălui, mulțumită legăturilor pe care le aveau cu Securitatea.
Ecoul unei mărturisiri pe patul morții
Tenebroasa poveste va mai comporta o ultima secvență, ajunsă la urechea lui Banda jr. tot pe calea zvonurilor (care, repet, s-au dovedit a fi reale în această cazuistică). Se pare că, peste ani și ani, aflându-se pe patul morții, Surdulescu Dumitru l-ar fi chemat pe un prieten, tot cornerevean, căruia i-ar fi mărturisit următoarele: ”Mă, te-am chemat că nu pot să mor până nu îți spun că am un mare păcat. Eu am pe conștiință pe Ion Banda. Eu l-am împușcat cu Nică Ciontu”. Și acesta din urmă e mort de mulți ani.
Îndelungata rezistență a lui Ion Banda aruncă o altă lumină asupra grupării colonelului Uță
Să recapitulăm: începând cu martie-aprilie 1947, Ion Banda a fost susținător și om de legătură al partizanilor din grupările Duicu și Uță, facilitând întâlnirea ce a dus la unirea celor două facțiuni sub comanda colonelului, pentru ca mai apoi, începând cu 21 august 1948, să devină fugar cu arma în mână, ceea ce înseamnă că, până în 1962, a rezistat în munte nu mai puțin de 14 ani. E vorba despre o reușită remarcabilă, indiferent de unghiul în care ne-am raporta la această problematică. De remarcat că, în ‘62, la Jilava, în Valea Piersicilor, a avut loc și ultima execuție oficilă a unui partizan – colonelul Gheorghe Arsenescu. În acest sens, să nu-l uităm nici pe martirul Ion Banda, ultimul partizan ucis în munții României, el nefiind niciodată prins de Securitate.
Convențional, se obișnuiește să se spună că ultimii luptători ce supraviețuiseră din organizația lui Ion Uță au fost uciși sau arestați în primăvara și în toamna lui 1954, însă acest calcul nu-l ia în considerare și pe Ioan Banda, care iată că avea să reziste de unul singur în munte (exclusiv în munte!) încă 8 ani, până în 1962. Putem să ne închipuim cât de greu i-a fost să își asigure alimentele (deseori hrănindu-se doar cu diverse plante, rădăcini, ciuperci și fructe pădurețe, ocazional vânând) și cât de cumplite îi vor fi fost iernile petrecute în ascunzători subpământene, în cea mai desăvârșită singurătate. ”Tata o fost un om aspru”, își amintea Banda jr..
Din moment ce Ion Banda s-a numărat printre primii oameni de legătură și apoi printre primii partizani ai colonelului, rămânând afiliat și luptătorilor ce i-au suprviețuit acestuia, atât timp cât au fost activi, colaborând și ajutându-se atunci când situația o permitea, îndelungata rezistență a acestui țăran dârz din Rusca aruncă o altă lumină asupra istoriei grupării Uță (cea mai ofensivă organizație din România comunizată) a cărei extensie mirabilă va fi fost. Probabil că Ion Banda e partizanul care a rezistat cel mai mult în munte. Dumnezeu să-l odihnească!
Mărturia lui Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață
P.S. Există mărturii ce relatează că, după moartea lui Uță, Banda a ales să rămână pe cont propriu și întrucât nu voia să ia parte la vărsări de sânge, aceasta în condițiile în care, numai facțiunea condusă de Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă” avea să execute cel puțin 10 trădători, turnători, primari comuniști și deputați ai satelor. Tocmai de aceea, deși parte dintr-o istorie sângeroasă prin excelență, bântuitoarea poveste a lui Ion Banda seniorul nu a fost, până la momentul sinistrului asasinat căruia îi va fi victimă, una sângeroasă, violentă, cu toate că moartea l-a pândit la fiece pas, atingându-i pe mulți din jurul său – nu am găsit informații sau relatări care să-l plaseze în cadrul unor ciocniri cu Securitatea sau a unor reglări de conturi cu turnătorii și colaboraționiștii locali ai comuniștilor, el preferând să evite confruntările armate sau de orice fel, dorind doar să trăiască liber, motiv pentru care își lua cele mai dure măsuri de precauție. Iată ce mi-a spus domnul Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață al grupării Uță, într-un interviu pe care mi l-a acordat la Teregova:
”Ion Banda zis ‹Meilescu› s-a numărat printre primii fugiți în munte, însă mai târziu, după moartea lui Uță, a ales să rămână pe cont propriu, ascunzându-se prin locuri greu accesibile. Ținea legătura cu noi, la o adică ne ajutam, dar a decis să stea-n treaba lui fiindcă nu voia să fie responsabil pentru trădătorii și turnătorii împușcați de organizație. Nu s-a putut obișnui cu vărsările de sânge. Întrucât a rămas de unul singur, hrănindu-se cu ce găsea prin pădure și permițând doar cele mai stricte legături, avea să fie prins și împușcat abia în 1962, în niște condiții nici astăzi elucidate”.
Domnul Nicolae Ciurică a fost om de legătură al organizației colonelului Uță timp de doi ani (1948-1950), apoi a devenit partizan cu arma în mână, activând timp de 4 ani alături de facțiunea condusă de Dumitru Ișfănuț, până în primăvara lui 1954, când a fost arestat în urma unei trădări. Deși va fi torturat și bătut cu bestialitate, anchetele desfășurându-se de-a lungul a jumătate de an, Nicolae Ciurică va refuza categoric orice fel de colaborare cu poliția politica, la un moment dat simulând chiar și o tentativă de sinucidere pentru a mai scăpa de bătăi. La proces, Securitatea va solicita condamnarea sa la moarte. Avea să fie condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat abia în ‘64, la decret. Securiștii îl vor supraveghea și-l vor persecuta până la Revoluție – mai multe detalii AICI.
