Scara (predica pe scurt)

Duminica a patra din Postul Mare este numită deloc întâmplător a Sfântului Ioan Scărarul, autorul deja celebrei “Scări a dumnezeiescului urcuș”. Sinteza ascetico-psihologico-dogmatică a monahului care a trăit pe căpăstrul secolelor VI-VII (579-649) a devenit în scurt timp lectura pre-pascală preferată, recomandată și, în zgomotul lingurilor, textul care umple, citit cu glas tare, aerul bolților trapezelor mânăstirești până azi. Nu poți, laic, preot de mir sau monah, să nu te minunezi de precizia, onestitatea și perspectiva cuiva care, după decenii de călătorii și de însingurare deopotrivă, a ajuns să descifreze cu atâta finețe și înțelegere, fără moralism ieftin, natura căzută și restaurabilă a ființei umane. Aceasta este în fapt latura nițel neglijată a discursului nostru pastoral: înainte de a condamna, pe drept, îndemnând la excelență, tot pe drept ar fi bine să pricepem cu adevărat lanțul de slăbiciuni, neînțelegeri și ispite care, la un loc, ne fac să devenim, fie și pentru scurt timp, caricatura creației lui Dumnezeu, umbra a ceea ce am fost și promisiunea încă neonorată a ceea ce mai avem răgaz să devenim. Faptul că El nu se dezice, ca orice tată care știe ca nimeni altul ce daruri de preț sunt în copilul Său, ar trebui să ne încurajeze, tot pastoral vorbind - suntem în plină perioadă a spovedaniilor - să ne mai dăm unii altora o șansă, să avem răbdare. Luciditatea nu înseamnă cruzime, iar nădejdea este cel mai realist dar al omului spiritual.

Scara Sfântului Ioan Sinaitul începe, cum altfel?, de foarte jos, în beciul igrasios, printre borcanele goale și cutiile fără folos ale lepădării de lume. În traducere: să vezi și să trăiești viața dinspre celălalt capăt, când nu mai ai nevoie de nimic material, ci totul se reduce la bocceluța sufletului tău, când te afli în pragul care desparte existența în trup, care se dă pământului, și cea în duh, care începe deja de aici, de jos în sus. Or, scara tocmai asta ne încurajează să pricepem: suntem, oricât de păcătoși, pe curs ascendent, de pe o treaptă pe alta, spre înalt, mai repede sau mai încet, piciorul alunecând dese ori. În clipa în care ne pierdem busola, ne abandonăm depresiei sau intrăm în spirala nebunească a lipsei de orizont, rugăciunile celorlalți ne întind o plasă de siguranță, astfel încât, orice se întâmplă, nu suntem pierduți definitiv. Fiecare treaptă din cele treizeci, la mijloc fiind etajele "tehnice" ale grăirii de rău, limbuției și minciunii, propune, încurajează, deschide, oferă o soluție. Nu este o simplă listă de rezultate proaste ale ultimelor analize, ci în același timp și rețetă, recomandare terapeutică. La capătul scării, pe treapta cea mai grea, mâna curentă este formată din împletirea viguroasă, trainică, a celor trei: credința, nădejdea și dragostea. Altfel spus, neputințele, reunite, nu pot depăși darurile credinței, căderile, recunoscute, nu epuizează orizontul nădejdii, iar toate celelalte, inclusiv uitate, merită oricum să fie aruncate în fântâna adâncă a iubirii.

Faptul că ne trăim viața creștină în casa scării, că suntem fiecare pe câte o treaptă sau cu un picior pe una și cu altul pe următoarea, că ne apucă amețeala sau tragem aer în piept, că privim la cei din față și la cei din spate, toate ne încredințează că, parohial și național, acasă sau în lumea largă, suntem mereu la fel în ciuda diferențelor, a distanțelor, a confirmărilor și așteptărilor. Un ethos comun ne leagă. Lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi în parte, pe treapta lui, nu generalizează doar constatarea că toți avem nevoie de medic sufletesc, bolnavi fiind de o manieră "existențială", ci mai ales că avem un remediu la îndemână, că este o chestiune de dorință și consecvență să luăm medicamentele mântuirii cum inspirat sunt numite Sfintele Taine ale Bisericii lui Hristos. În acest fel, scara lui Ioan este, contrar apocaliptismelor și dulcegăriilor, un monument al realismului care sprijină și aduce mai aproape idealul. Care?! Ați uitat deja? Acela ca, la momentul rânduit, plecarea din lumea aceasta să ne găsească cât mai aproape de fereastra Împărăției lui Dumnezeu. La urma urmelor, doar o asemenea carieră merită efortul nostru începând din chiar această clipă. Cine își lucrează mântuirea va dărui umanitatea de care ducem între noi atâta lipsă. Așadar:

Sus, pe cea mai înaltă treaptă posibilă, să avem inimile!