1. Stat angajat, prin tratate și convenții, în mecanismului internațional, parte a comerțului global, al alianțelor politice și militare, punct de plecare și de sosire, oportunitate de investiții și centru regional, România a practicat în deceniile de după 1989 o politică oscilând între obligațiile externe și amânările interne. Reforme neduse până la capăt, amestecarea securismului cu democrația, sindicalism dirijat, corupție, multe vorbe și fapte puține, profit al companiilor multinaționale care au implementat culturi organizatorice diferite, eficiente, dar și multă speculă, necorectată nici de piață (situația de cartel, de înțelegere ilegală asupra prețurilor) și nici de arbitrul politic, mâncarea ajungând la noi, de pildă, mai scumpă decât în Germania, bazată pe importuri aiuritoare de produse care sunt și aici, dar care rămân nevalorificate – una peste alta, acuza generică de a nu fi la înălțimea propriilor interese, naționale, subordonate celor private ale conducătorilor, a venit de la sine. Din păcate, este o acuză întemeiată. Pe aceasta a amplificat-o și înfierbântat-o AUR fără a putea spune ce va face real, cum va corecta și ajusta, cu cine și prin ce instrumente legale. Este ca și cum, ajunși la locul incendiului, pompierii nu au apă, dar se bucură de un public spectator din ce în ce mai numeros. O bătaie de joc conștient menținută de indivizi care vânează exclusiv funcții, dar nicidecum o funcțiune în corpul social. Nu salvează pe nimeni în afară de ei înșiși.
2. De aici la formula de „țară-colonie” nu a fost decât un pas, fiind uitate sau ignorate progresele reale, vârfurile de creștere care străpung norii de joasă altitudine ai mentalităților, hibelor și practicilor autohtone. Concret, într-un ritm amețitor la scară istorică – un sfat prietenesc insistent: gândiți la scară istorică, nu doar în scara blocului! –, România a trecut de la economia socialistă la cea de piață, de la ilicit la bunăstare, de la colectivism la proprietatea individuală, de la Pactul de la Varșovia la NATO și de CAER la UE și în curând OCDE. Ce au însemnat toate acestea? Posibilitatea – evident: pe credit în cele mai multe cazuri, dacă nu ai alternative, câtă vreme nu deții un capital – de a locui în propria casă sau propriul apartament nou, dotat cu tehnica de ultimă generație, cu o mașină confortabilă în față, mergând în concedii și în general, după gust și cultură, bani și educație, acces la lumi până de curând închise la propriu. Că discrepanțele sunt încă mari, mai ales între mediul urban și cel rural, că la doar câțiva zeci de kilometri de Cluj sau Oradea, București sau Iași dai peste anti-idila unor așezări precare în care nu poți vorbi despre viața trăită în și cu demnitate, asta nu anulează progresele reale, ci indică un traseu de parcurs în continuare. AUR nu vede decât răul, fiind negaționist al binelui. O manipulare cu care se identifică, oricât de inexplicabil pentru moment, inclusiv unii care o duc bine. Politica în termeni de galerii. Dar nu de artă.
3. Citarea, inclusiv vizuală, a istoriei este – cum am tot spus-o – un abuz flagrant. Să te folosești de figura lui Vlad Vodă Țepeș sau de cea a lui Mihai Vodă Viteazul sau de mărturisitorii din temnițele comuniste, asta arată câte parale dai, de fapt, pe înaintași. Te folosești de ei, necinstindu-le memoria în scopuri private. Îi transformi în mărci și sloganuri electorale, împărțind de fapt loialitatea românilor între cei care sunt cu tine și cei care nu sunt cu tine, dar care au un trecut comun. De fapt, naționalismul este sectarismul identitar la capătul căruia, cu toate că suntem din aceeași glie, hrăniți de fix aceleiași jertfe, unii sunt mai „patrioți” decât alții. O socoteală drăcească prin care se adâncesc faliile, se cimentează tranșeele și se risipesc acele puține valori care ne leagă, care ne permit să fim împreună. AUR este un atentat la coerența corpului social. Luptând necinstit cu sentimente, instincte și porniri, AUR nu face parte din diversitatea doctrinară legitimă, spărgând unitatea mare a unei țări. Partea tristă este că partidele deja consacrate nu par să învețe ceva din provocarea auristă, continuând să practice o politică de cadre ca și până acum. Nu stabilitatea politică, doar ea, este cheia succesului României în anii care vin, ci coeziunea socială, mai ales în caz de război. Iar aceasta înseamnă să dai dovezi concrete că deasupra intereselor partinice guvernează interesul general. Asta însă nu se vede. Deloc.
4. În fine, transformarea lui Dumnezeu în agent electoral de către AUR și „apostolii” lui apostați împinge lupta pentru voturi pe terenul minat al valorilor meta-politice fără de care politica nu ar fi posibilă. Cinstea, solidaritatea, compasiunea, etica în general care decurge din angajamentul religios nu sunt directive de partid, ci constante antropologice filtrate prin pânza diafană a credinței, aici: a Creștinismului. În momentul în care tu, mitocan și demagog, le confiști, precum ai făcut-o și cu figurile istorice, este mai mult decât evident că nu ești, cum am spus, nici respectuos față de înaintași, dar nici cu adevărat credincios. Pe scurt: șarlatania auristă este completă. Desigur, faptul că sunt destui luați de val, intrați în „vrăjeală”, convinși fără argumente de povestea ta falsă, te face să ignori rânduri precum cele de mai sus. Or, pentru a nu știu câta oară, (mă) întreb: merită un loc în Parlamentul European sau în cel de la București, un post de secretar de stat sau de membru în nu știu ce consiliu de administrație să atentezi sistematic la ce ne-a mai rămas bun? Nu este un preț indecent de mare?