Istorii pe nedrept necunoscute. Cine au fost basmacii și cum au luptat aceștia, până la moarte, împotriva ocupației sovietice din Asia Centrală. Popoarele non-slave NU au intrat de bunăvoie în Imperiul Sovietic al rușilor. Au fost trecute prin teroare și genocid pentru a se întâmpla asta

În istoriografia post-sovietică s-a scris foarte puțin despre mișcarea basmacă (Басмачество). În România de pe ambele maluri ale Prutului nu s-a scris aproape deloc despre acest subiect și asta inclusiv din cauza faptului că, timp de zeci de ani, trăind sub comunism și ocupație rusească, românilor din stânga și din dreapta Prutului li s-a inoculat minciuna despre popoarele din Asia Centrală (dar și din alte regiuni post-sovietice) care nu s-ar fi opus moscalilor și s-ar fi integrat ”benevol” și ”de comun acord” în ”marele și frățescul” Imperiu Sovietic. 

Este la fel de adevărat și că rolul principalilor participanți la evenimentele politice decisive din republicile Asiei Centrale a primit o nouă înfățișare atunci când guvernele din Kazahstan și Uzbekistan au reabilitat o serie de lideri ai mișcării basmace din anii 1920 și 1930. Acest lucru s-a întâmplat târziu, dar totuși s-a întâmplat! (detalii AICI).

De exemplu, în Kazahstan, personalități ale mișcării basmace, dar și ale luptei pentru indepedență și emancipare națională de sub ocupația rusească, precum Akhmed Baitursun-uuly, Alikhan Bukeykhan, Makzhan Zhumabaev sau Mustafa Shokai au fost reabilitați în totalitate sau parțial. Cum era de așteptat, sovieticii au interzis memoria (și monumentalizarea) tuturor acestor eroi naționali ai kazahilor. În Uzbekistanul de astăzi, rolul lui Amir Temur și al liderilor dinastiei Shaybanid, care au fost ridicați la rangul de eroi naționali, iar numele lor sunt date străzilor și școlilor, a fost complet revizuit. 

Istoria rezistenței basmace împotriva Armatei Roșii în Asia Centrală, cunoscută sub numele de Mișcarea Basmacă (basmachestva), datează din anii 1920 și 1930. Principalii participanți sunt considerați a fi mujahedinii din acea vreme, foști susținători ai monarhiei și ai restaurării Emiratului independent Bukhara.

Cea mai activă opoziție față de guvernul bolșevic s-a manifestat în regiunea uzbecă Bukhara de Est. Bunăoară, în 1921, mujahedinii au reușit să preia controlul asupra celei mai mari părți a acestei regiuni, iar autoritățile de ocupație, plantate de Moscova, luate pe nepregătite, nu au avut de ales decât să îi recunoască drept o forță politică serioasă. La 12 august 1921, în satul Kaltachanor a fost semnat un acord prin care Eshoni Sulton – liderul mujahedinilor din Darvaz și Karategin – a fost numit șef al RevCom local (Comitet Revoluționar provizoriu), iar Davlatmandbiy a fost numit șef al RevCom din Kulyab. 

După o revoltă antisovietică a lui Usman Khajayev, unul dintre liderii Republicii Populare Bukhara, garnizoana din Dușanbe l-a desemnat pe Ibrahimbek, șeful basmacilor din Hissar, să îi reprime pe jadizi și Armata Roșie.

După cum o arată evenimentele din acei ani, înainte de sfârșitul lui 1926, bolșevicii au reușit să suprime în mod semnificativ forțele basmace și să le împingă până spre granițele Afganistanului. Amir Alimkhan și kurbashi-ul său sub Amanullahan, fostul conducător al Afganistanului, erau mai degrabă niște așa-numiți ostatici onorabili, dar, după revolta lui Bacha Sakav (cunoscut și sub numele de Bachai Sacco), migranții s-au transformat într-o forță socială și politică activă în Afganistan, care le-a devenit a doua casă după ce au fost prigoniți de pe vetrele lor de către ocupanții sovietici (adică ruși).

În cadrul acestor evenimente, este demn de remarcat soarta lui Ibrahimbek, unul dintre cei mai cunoscuți lideri ai forțelor de rezistență basmace. În 1930, conducătorul afgan Nadirshah a fost nevoit să-i ofere lui Ibrahimbek postul de vicelider al Mazari Sharif, în schimbul depunerii armelor, dar acesta nu a acceptat oferta, suspectând Rusia bolșevică de manevre false. 

În următoarele zece luni, oamenii lui Ibrahimbek au luptat din Maimana până în Badakhshan împotriva moscalilor, dar în primăvara anului 1931 au fost forțați să se întoarcă în Tadjikistan. După câteva confruntări spontane împotriva Armatei Roșii, Ibragimbek a fost arestat și executat de către sinistrul tribunal Cheka al rușilor, din Tașkent. 

După 33 de ani de la prăbușirea URSS, istoricii și politicienii din Asia Centrală nu au reușit să ajungă încă la un consens în ceea ce privește identificarea forțelor de rezistență la regimul sovietic de ocupație de la începutul anilor 1920, iar asta, inclusiv din cauza denaturării evenimentelor istorice de către Moscova. 

Conform istoricului Jonibek Asroriyon, autorul cărții "Basmacii - dușmanii bolșevismului", alături de personalități precum Nusratullo Makhsum, Chanor Imomov și Shirinsho Shotemur, ar trebui reconsiderat rolul a peste 200 de grupuri de mujahedini din Fergana, Matchi, Kulyab, Karategin și Darvaz. În opinia sa, fiecare dintre liderii acestor grupuri, cum ar fi Eshoni Sulton, Fuzail Makhsum și Shermuhammadbek, "au luptat în felul lor" și rolul nu ar trebui să le fie diminuat.

Conform istoricului amintit, "Chanor Imomov și toți cei care au fost declarați eroi naționali au reușit să protejeze națiunea tadjică de anihilarea de către bolșevicii ruși". Iar asta nu e deloc puțin lucru. 

În schimb, pentru că s-au opus cu arma în mână ocupației, rusificării și deznaționalizării popoarele din Asia Centrală, de unde se trăgeau basmacii, au plătit un preț uriaș. Prețul refuzului de a face parte din zisa ”ruskii-sovețskii mir” a fost umilirea demnității lor naționale, aruncarea în aer a sute de moschei și dinamitarea altor lăcașuri de cult, arderea pe rug a cărților religioase, a cărților cu alfabet arab, a diverselor tratate științifice ș.a.m.d... Toate acestea au venit la pachet cu ghetoizarea, execuțiile sumare, deportările în Siberia,  munca forțată dar și multe alte silnicii și crime tipic rusești. 

Mai detalii despre lupta basmacilor împotriva ocupanților ruși – AICI, AICI și AICI.