Ecclesio-logica (un exercițiu social-teologic)

Sistemele închise, precum dictaturile, au repulsie, cenzurând și anihilând sistematic pe cei care ies din rând. Asta le face să fie surde la semnalele schimbării, cu toate că au urechi peste tot, în interior, dar și în exterior. Un exemplu cât se poate de la îndemâna noastră: România ceaușistă. Dincolo de credința personală a lui Ceaușescu însuși, convins până în măduva oaselor de justețea și caracterul de nezdruncinat al idealului comunist, întreg aparatul securiștilor, propagandiștilor și al nomenklaturii în general vedea cum cad regimurile de jur împrejur, dar nu trăgea decât concluzia cât de proști pot fi ceilalți, cât de nevigilenți. Opresori și opresați, toți aveam în comun iluzia, respectiv trauma, veșniciei istorice, paradoxal formulat. Unii aveau nevoie de PCR și de liderii lui pentru a își prezerva privilegiile, în timp ce alții, cei mai mulți – populația – erau convinși că o să moară cu famiglia din Scornicești de gât.

Pe scurtătură, care este lecția? Că în ciuda celor care, tot din aparatul privilegiat, aveau contacte cu lumea occidentală, sistemul nu pricepea nicio iotă, izolându-se și mai mult, accentuând suveranismul, ca să folosesc un termen vânturat acum. Piere lumea, dar noi, precum o arcă materialist-dialectică a lui Noe, o să supraviețuim potopului, porumbeii roșii cu coadă galbenă urmând să ne anunțe începutul unei noi epoci. În consecință, ne închidem bine înăuntru, plătim toate datoriile, nu mai suntem legați de nimeni și de nimic, ardem schelele, împușcăm eventual inginerul proiectant – ca să nu divulge secretul – și pornim la drum pe marea furtunoasă sub conducerea deja mitică a unui cârmaci fără pereche. Cam asta se întâmpla în mințile, dar și în structurile statului român cu puțin timp înainte de Decembrie 1989. Pe cale de consecință, primele revolte nu puteau fi decât din afară, organizate de „agenturili străine”, cei din „arcă”, la adăpost, neavând chiar niciun motiv de răzmeriță. Că nu a fost tocmai așa, asta știm între timp. Nerecunoscători, ajutați sau nu, românii sunt cei care s-au ridicat împotriva condițiilor „paradisiace”, spărgând ușile și forțând punțile. Este, cu toate nuanțele și documentele la un loc, isprava lor. Eroică. Faptul că după aceea, după ultima împușcătură și ultimul trup secerat, lucrurile au luat altă întorsătură, deloc primițătoare – să ne aducem aminte de mineriade –, nu diminuează curajul, ci incriminează și mai mult deturnajul.

Să mutăm obiectivul. În lumea noastră eclesială, cum am tot scris de-a lungul, iată!, a aproape trei decenii, tendința este comparabilă. Desigur, nu aș compara 1:1 niciodată și pentru nimic în lume organismul de credință al Bisericii lui Hristos cu o societate încătușată, condusă de niște demonizați la propriu, dar la nivel de mentalitate și de practici analiza poate să se folosească legitim de contrastul lipsei de libertate, să confrunte realitățile unele cu altele. Or, tot cum am spus-o, faptul că în mediile bisericești critica este văzută ca trădare, ca lipsă de loialitate, ca atentat, indică incapacitatea de a te plasa în viață. Iar așa cum știm, de pildă, din viața de familie, dar și din cea a unei obști monahale, neînțelegerile, nemulțumirile, abuzurile și reclamarea lor fac parte aproape din programul cotidian. Este suficient să urmărești cu răbdare dinamica jocului dintre copii, așa cum au făcut-o mari sociologi și psihologi. Oriunde ai o comunitate, de familie proprie sau una de suflet, așa ceva nu poate fi nici interzis, nici ignorat, ci doar gestionat. Iată de ce este atât de important geniul, în sensul priceperii lăuntrice, părinților, al starețului, al păstorului de parohie și de eparhie. Făcătorii de pace pe care îi fericește Domnul nu acționează doar în tranșee, printre sârmă ghimpată și mine, ci nu mai puțin pe fronturile neputințelor sau/și ale necesității de dreptate. Certurile nu sunt doar expresii ale incapacității (de a accepta, de a ierta etc.), ci frecvent ale injustiției (sub orice formă, chiar și ajungând la mult hulita îndreptățire de sine). Cine nu înțelege și nu practică această minimă „tactică”, uniformizând și reducând brutal la tăcere, nu câștigă niciun război, aici: pacea, ci doar acalmia dinaintea furtunii.

Abrupt formulată, concluzia sună astfel: a critica înseamnă a îți păsa, mai ales sau exclusiv când ești parte din ceea ce critici (familie, comunitate de credință sau generic societate). În cazul nostru, mai multă critică, dialog în contradictoriu, polemică serioasă, cu argumente, fără scenarii și conspiraționisme, în interiorul Bisericii înseamnă, de fapt, mai slabă, spre caraghioasă, critică din afara ei. Îmi aduc aminte cum, un deceniu și ceva în urmă, eram în studioul unei televiziuni, iar moderatorul s-a lansat într-o critică furibundă și inevitabil caricaturizantă, dezlânată, la adresa Bisericii Ortodoxe Române. A trebuit, după câteva minute, să îl întrerup, spunându-i că decât să critice amatoricește, mai bine să mă lase pe mine, că o fac cum trebuie. Adică din empatie, constructiv, la obiect, nu bătând câmpii și forțând evidențele și, la rigoare, mințind. Omul nu a cedat și mi-a răspuns că este și el membru al Bisericii, așa că are dreptul la opinie. Da, aveți, i-am răspuns, dar nu uitați ceva: critica adevărată, autentică, te doare, nu îți dă satisfacție...

Doxa!