Ororile Experimentului Pitești. Cum a fost răstignit și ucis studentul Cornel Niță la ordinul reeducatului Eugen Țurcanu, rezidentul Securității la Pitești. ”Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept”. Și a agonizat până la moarte

Fost deținut politic trecut prin iadul așa-numitului Experiment Pitești, regretatul Aurel Vișovan rămâne unul dintre mărturisitorii esențiali ai temnițelor comuniste și în special al ororilor piteștene, care au atins o culme a cruzimii și a crimei, rămânând de o unicitate sinistră. 

Printre multe altele, în inestimabilul volum ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, Vișovan relatează și torturile abominabile la care a fost supus studentul Cornel Niță (20 ani), acesta urmând să agonizeze până la moarte. Rezident al Securității la Pitești, Eugen Țurcanu a ordonat ca Niță să fie călcat în picioare și bătut cu ciomegele (pe care administrația penitenciarului, la indicația ofițerilor politici, le oferise reeducaților) pentru a-l forța să-i toarne pe studenții care ar fi luat parte la dezarmarea și uciderea unui soldat rus din forțele de ocupație.

Deși e lovit cu sălbăticie de-a lungul a ore-n șir, fiind plin de sânge, Niță nu toarnă pe nimeni. Mai mult, respinge toate acuzațiile. Rămâne demn, cu toate că se află în anticamera morții, trecând prin iad. La un moment dat, Țurcanu îi ordonă reeducatului Vasile Pușcașu zis ”Gorila” să-l răstignească pe tânăr, ulterior rupându-i mâinile, cu un trosnet macabru, urmat de o nouă ciomăgeală în haită. Cornel Niță avea să delireze și să agonizeze până la moarte, în râsetele batjocoritoare ale reeducaților Securității. Când studentul și-a dat ultima suflare, Țurcanu a bătut în ușa celulei, strigându-i gardianului: ”Domnu' şef, anunţati doctoru' că a încetat să bată inima unui ‹bandit›!..”

Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” prezintă fragmentele în care Aurel Vișovan relatează cumplitul martiriu la care a fost supus Cornel Niță: 

”Momentul culminant al acestui Calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950, care moment, prin sfârşitul lui tragic, a dus la scoaterea şi răspândirea noastră pe altă secţie.

Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.

După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.

Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: ‹Nu ştiu nimic!›.

Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.

Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.

Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.

Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil.

După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.

Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.

Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept.

În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.

După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime.

S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.

Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.

Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia ‹banditului› şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:

- Am eu ac de cojocul lui, ticălosu'!... Crede că se joacă el cu mine?!... O să vadă el care-i mai tare!...

Fierbea de ciudă că ‹EL, ŢURCANU› a putut fi astfel înfruntat!

Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.

Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte.

N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.

Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.

Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.

Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică.

Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.

Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.

Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:

- Domnu' şef, anunţati doctoru' că a încetat să bată inima unui ‹bandit›!...

A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi”.