România neo-feudală. Gerontocrații, votul și Generația Z

Tocmai ce a fost declanșată operațiunea de intimidare și coerciție a tinerilor din România care trebuie mânați la grămadă către cabina de vot, iar în campania asta de PR politic sunt atrase și niște chestiuni care au legătură cu istoria, plus că merită să folosim niște chei de interpretare istorică. Dar să stabilim mai întâi datele problemei.

Supărarea asta pe Generația Z din România a pornit de la un sondaj care spune că 15% dintre tineri intenționează să voteze cu AUR la alegerile parlamentare (nici măcar nu e un procent mare!). Sondajul ne dă niște rezultate optimiste: 58% dintre tineri vor merge la vot și 28% „cel mai probabil” vor face asta – după ce în 2020 puțin peste 25% dintre tineri au făcut efortul să pună ștampila pe un buletin de vot.

Comanditarii sondajului au identificat corect problemele care stau la baza acestei atitudini a Generației Z față de politica românească: 1) cartelizarea vieții politice, dominată de structuri osificate în care accesul este interzis (prezența tinerilor în politică se rezumă la odraslele celor aflați deja în structurile de putere); 2) dezideologizarea politicii românești (toate partidele/ aceeași mizerie) (revenirea la matca PCR/FSN, respectiv partidul unic); 3) ca o consecință a celor de mai sus scăderea totală a cotei de încredere în orice formă de structură politică locală (președinte, guvern, parlament), dar și în mass-media tradițională/ de stat (aici avem o altă poveste, cea a instituirii cenzurii administrative). Dar nimeni nu vrea să rezolve problemele reale și discuția se duce pe câmpii, gângurind vesel același cântecel despre menținerea sistemului.

În acest moment România este condusă de un sistem închis, format din câteva clanuri (care nu sunt politice!) constituite din rețele de familie și afaceri, clanuri controlate de o gerontocrație cu rădăcini în eșalonul 2 al Partidului Comunist Român dinainte de 1989. În esență este un sistem feudal, în care clanurile își împart controlul asupra resurselor (afaceri, fluxuri financiare, instituții etc.) în funcție de un sistem de relații de vasalitate. Accesul la acest sistem este blocat, nu există ascensoare sociale reale, pentru cei rămași în afara rețelelor de putere există două opțiuni: o formă de neo-iobăgie pe una din feudele existente sau emigrarea (care a fost folosită ca o supapă pentru evacuarea eventualelor presiuni sociale: plecați și nu ne mai deranjați!) (Un fenomen care capătă avânt din ce în ce mai mult este transferul ereditar al feudelor, conducerea instituțiilor este transmisă din tată-n fiu/ fiică sau la nevoie în cadrul aceleiași familii.)

Un astfel de sistem economic și politic construit pe o rețea neo-feudală de clanuri este în mod obligatoriu lipsit de orice formă de ideologie. Orice ideologie aplicată coerent și consecvent este de natură să spulbere rețelele de clanuri, structura de putere instalată în România este fundamental opusă ideologiilor (pentru că exact asta au făcut ideologiile de-a lungul istoriei: au spulberat structurile de putere de tip feudal). Există o linie roșie pentru acest sistem de clanuri: oricine/orice amenință structurile de putere instalate este îndepărtat rapid. Clanurile funcționează în baza unei forme de conservatorism pragmatic, nu avem de-a face cu o ideologie articulată, ci mai degrabă cu o practică bazată pe acorduri tacite/ secrete între clanuri conform dictonului „corb la corb nu scoate ochii” sau „o mână spală pe alta”. Ideea este de conservare cu orice preț a structurii neo-feudale de putere, asta se face pe mai multe căi: blocarea accesului pentru „venetici” în interiorul sistemului și dispariția ascensoarelor sociale (educația, cariere previzibile de genul carierei militare etc.) (este exclus accesul prin căsătorie, neo-feudalismul românesc a revenit la sistemul alianțelor matrimoniale, căsătorii aranjate între moștenitorii a două clanuri pentru eliminarea concurenței și creșterea puterii). Conservatorismul clasei politice românești este trans-partinic (mai ales că partidele politice au renunțat de multă vreme la ideologii!) și are ca unic obiectiv păstrarea (conservarea) structurii de putere. Avem de-a face cu una dintre cele mai toxice forme de conservatorism, un conservatorism de clasă, lipsit de orice fel de limite morale sau ideologice, imperativul este supraviețuirea biologică, respectiv menținerea și transmiterea mecanismelor de putere în interiorul clanului, reformele reale devin imposibile pentru membrii unei caste privilegiate care nu pot înțelege nimic dincolo de relațiile feudale bazate pe loialitatea din interiorul sistemului vasalic și loialitatea relațiilor de familie.

Și așa ajungem la transformarea ideologiilor asumate la nivel discursiv în forme de incantații ritualice. Politicienii români când vorbesc despre ideologia partidului din care fac parte la un moment dat sunt cam la nivelul preoților medievali care citeau din biblia în latină sau slavonă fără să știe de fapt latina sau slavona. Unii dintre acești preoți cunoșteau sensul unor cuvinte sau chiar fraze, însă doar atât și nimic mai mult. Nimic din ceea ce susțin politicienii români în discursuri „ideologice” nu are vreo reflectare în viața reală. Guvernările din România nu au nici un fel de bază ideologică, sunt esențial demagogice (le spunem oamenilor ce credem noi că vor să audă) și populiste (luăm niște măsuri care să țină presiunea socială sub control, nu ne interesează să rezolvăm vreo problemă, mai ales când știm că sistemul nostru de putere este de fapt sursa problemei!) Renunțarea la ideologie a avut în ultimii ani un efect dezastruos: instalarea anomiei, renunțarea la nivelul întregii societăți la norme și valori sociale. Instituțiile fundamentale ale statului (președinție, guvern, parlament) au fost golite de sens, regulile lor de funcționare au fost diluate și ignorate în favoarea intereselor diverselor alianțe de clanuri care s-au succedat la putere.

Așa numitele instituții democratice din România sunt în realitate forme fără fond, singurul lor rol real este să ofere o fațadă acceptabilă în exterior pentru adevărata structură de putere neo-feudală. Reformele puse în mișcare de aderarea la Uniunea Europeană au fost abandonate treptat („pas cu pas” cum se spune) și s-a ajuns la un modus vivendi între neo-feudalii din România și imperialii de la Bruxelles. Clasa politică românească știe să aplice cu succes doctrina Pristanda: „Ghiță, Ghiță! Pupă-l în bot și papă tot!” Structura de putere neo-feudală românească este în realitate șubredă, se bazează pe o înțelegere tacită și reciproc avantajoasă între clanuri, spulberarea acestei păci interne (sau „frăția hoților” cum i se mai spune) nu este în interesul nimănui. De aici și supușenia totală în fața structurilor imperiale de la Bruxelles cu care s-a ajuns la fel la un acord tacit și reciproc avantajos: românii stau cuminți, nu cer și nu vor mai nimic (spațiul Schengen este un acord tehnic, nu o favoare; trebuie să îndeplinești niște condiții, nu să primești un cadou). Reprezentanții României la UE nu îndrăznesc (și nici nu au dezlegare de la București) nici măcar să miaune la Bruxelles. (La asta se adaugă și calitatea îndoielnică a politicienilor români împinși în Parlamentul European, unii dintre ei puși pe liste aproape împotriva voinței lor și pentru care mersul la Bruxelles este o formă exil, alt efect pervers al sistemului neo-feudal de putere). Pe scurt: reprezentanții clasei politice românești trimiși la Bruxelles sunt la fel de conservatori ca și în politica internă, nu doresc și nu promovează nici un fel de schimbare, sunt conformiști și caută să se strecoare sub umbrela de protecție a oricui își face pomană cu ei și nu vrea să pună întrebări despre ce se întâmplă cu adevărat la București.

Cam așa arată peisajul real al structurilor de putere din spațiul românesc și relațiile sale cu Uniunea Europeană. Cum ziceam, o formă de conservatorism de clasă în care primează transmiterea feudei în interiorul clanului/ familiei și menținerea situației existente cu orice preț. Să aruncăm o privire asupra altei probleme: înăsprirea controlului mediatic în România.

Încă din timpul pandemiei guvernele din România au instaurat un control din ce în ce mai sporit asupra mass-mediei tradiționale (site-uri de știri, posturi radio și TV). Controlul a fost extins treptat și asupra celor numiți „influenceri”, persoane publice active pe rețelele sociale care nu sunt neapărat angajați în sistemul clasic mass-media (deși mulți dintre ei sunt vedete mediatice, cariera de „influenceri” este un soi de jumătate de normă de unde mai trag niște bani). În paralel mass-media tradițională a fost cumpărată cu banii jos de principalele partide politice, devenind un vector de imagine pentru structura de putere neo-feudală (cu siguranță și influencerii și-au primit porția de la partidele politice și asta se vede cu ochiul liber). Efectul se vede în sondaje: încrederea populației în mass-media tradițională s-a dus în cap. Mecanismul clasic pentru finanțarea mass-media nu mai funcționează în România (și mă îndoiesc că a funcționat vreodată la modul real), avem un soi de struțo-cămilă a unei mass-media care se pretinde independentă și finanțată din publicitate, în realitate finanțarea vine din partea structurii reale de putere, rețeaua neo-feudală a clanurilor transpartinice. Și este amuzant să-i vezi pe reprezentanții mass-media cum dau vina pe „lipsa de educație mediatică” a cetățenilor din România, e un fel de a le reproșa politicos clienților că sunt prea proști. (La fel cum la fiecare târg de carte îi auzim pe reprezentanții editurilor și scriitorilor înjurându-și clienții că sunt prea proști și prea săraci ca să cumpere cărți – o formă de cerșetorie avansată, solicitarea reală fiind de fonduri nerambursabile de la guvern, nimeni nu se întreabă dacă nu cumva e o problemă la editurile și scriitorii din România, e mai simplu să-ți înjuri clienții și apoi să te miri că nu te bagă în seamă). De principiu masss-media tradițională din România cere mai mulți bani de la structura de putere neo-feudală pentru „educarea cetățenilor”, apoi apar inițiativele pentru introducerea unui curs de mass-media sau de combatere a dezinformării în licee – orice, dar să nu iasă mass-media de sub controlul structurii de putere neo-feudale.

Natural că seminariile de educație mediatică sau manualele anti-dezinformare nu au vreun efect, așa că se înmulțesc inițiativele și ideile pentru punerea în mișcare a unor mecanisme de cenzură. Ideea este de blocare a platformelor de pe internet care sunt în afara controlului structurii de putere neo-feudale, asta urmând să se facă prin ignorarea/ ocolirea legislației în vigoare, respectiv a dreptului de exprimare liberă garantat de Constituție. Nu e nici prima, nici ultima oară când neo-feudalismul românesc ignoră constituția, cum ziceam legislația de la noi este o formă fără fond, ceea ce contează este conservarea privilegiilor sistemului de putere. Este normal ca libertatea de exprimare să fie limitată în cazuri de genul incitării la violență, calomniei sau insultei – însă mecanismul acestei limitări trebuie să aibă la bază o decizie judecătorească bazată pe legislația în vigoare. Însă ideile vehiculate în spațiul public se referă la o cenzură pe cale administrativă, blocarea tehnică a accesului la distribuția unor materiale care „încalcă standardele comunității”. Care sunt aceste „standarde ale comunității” și de când se situează ele deasupra legislației în vigoare este greu de spus și oricum nu vrea nimeni să discute chestiunile astea, cum ziceam prioritară este conservarea cu orice preț a sistemului, inclusiv prin ignorarea legilor existente. Este o luptă pentru conservarea sistemului în care regulile se fac din mers în funcție de interesul de moment. Deschiderea ușii ăsteia cu aplicarea cenzurii administrative nu va rezolva problemele reale, dar din nou: nu despre asta este vorba.

Acum câteva cuvinte și despre perversitatea retorică „dacă nu ești mulțumit poți să schimbi sistemul din interior, trebuie să devii parte a soluției”. Cei care susțin enormitatea asta sunt fie proști, fie ticăloși. Sistemul este făcut și funcționează pentru conservarea privilegiilor unui număr limitat de clanuri, feudele sunt finite ca număr, nu există un spațiu de expansiune (e drept că se înființează feude noi de tipul unor instituții publice de găurit macaroane, însă ele sunt cu dedicație pentru anumiți membri ai clanurilor și de multe reprezintă o soluție pentru evitarea unor conflicte). La modul real nu există povești de succes ale unor tineri intrați în politică fără „spate” sau „origine sănătoasă” care să ajungă în vreo poziție de decizie prin forțe proprii (sau dacă există e vorba de o aberație statistică). Ultimele experimente cu „partide anti-sistem” au arătat că acestea dacă nu erau create chiar de sistem cu funcție de supapă atunci s-au adaptat foarte rapid la sistemul existent în care s-au integrat extrem de bine.

Acum imaginați-vă că sunteți un oarecare din Generația Z: cam ce opțiuni aveți în acest peisaj politic, economic și social? (Nu-i luăm în considerare pe copiii celor din structura neo-feudală de putere, aici fenomenul care se instaurează este de transmitere ereditară a feudei, din tată-n fiu). Ascensoarele sociale sunt blocate și educația nu reprezintă o opțiune pentru avansarea socială/ economică/ politică – oricât ai fi de bun nu vei fi bun pentru un sistem care funcționează pe principiul „o fi prost, dar e prostul nostru”. Întrebarea feudală „al cui ești maică?” trage foarte greu în balanță, în sensul „din care clan faci parte?” Opțiunile aflate pe masă pentru tinerii din România sunt limitate: neo-iobăgie pe una din feudele existente sau emigrare. Nu e de mirare că Generația Z dezvoltă mecanisme extreme de adaptare la un mediu ostil: cinismul sau abandonul.

Cel mai la îndemână este abandonul: refuzul de a participa în șarada poreclită democrație în România. De aici rezultă lipsa de opinie și inițiativă în rândurile tinerilor români, pe nimeni nu interesează la modul real situația lor, destinul lor este cumva decis de structura de putere, traseul lor e strict delimitat. Instinctul de supraviețuire le spune să se ferească, să nu se facă remarcați prin nimic, să parcurgă etapele care le sunt puse în cale ca un traseu pentru hamsteri, dar fără să depună vreun efort ieșit din comun. Lipsa perspectivei transformă la o primă vedere Generația Z din România într-o masă amorfă, relativ nedefinită – sau definită conform unor idei împrumutate din bibliografia externă. Însă Generația Z îmi pare că este departe de această imagine, este o generație în realitate foarte bine informată – în mod paradoxal tocmai pentru că înțeleg ceea ce se întâmplă ignoră dezinformarea masivă practicată de mass-media tradițională în beneficiul structurii neo-feudale. Abandonul ca mecanism de supraviețuire este situația fericită, indiferent dacă e vorba de cei care acceptă neo-iobăgia sau preferă să-și ia lumea în cap. Mult mai periculos este cinismul.

Structura neo-feudală de putere din România actuală a fost creată de prădători fără scrupule, personaje care au ales în mod deliberat și conștient să golească legile de sens și să clădească un sistem paralel al unei clase situată deasupra legii (care este folosită pentru menținerea controlului asupra populației și eventualele reglări de conturi între clanuri atunci când unul dintre acestea riscă să devină prea puternic). Cei din Generația Z care aleg calea cinismului pentru a avea acces la resurse și putere vor trebui să-i depășească pe predecesorii lor, să fie mult mai agresivi și lipsiți de scrupule în ascensiunea lor. Sistemul actual dă deja semne de îmbătrânire, putem vorbi de o gerontocrație în structura de putere, toate figurile publice sunt peste 50-60 de ani și nu dau semne că intenționează să cedeze pozițiile câștigate în următorul deceniu, problema nu este că sunt mulți de 50-60 de ani – problema este că sunt extrem de puțini de 30-40 de ani și oricum sunt în poziții marginale. În cercurile culturale situația este deja delirantă, cultura românească este controlată de decenii întregi de aceiași oameni care au ajuns la vârste respectabile, veșnica tânără speranță a literaturii române bate în 70 de ani, iar din universități mulți profesori au plecat în coșciug de la catedră sau când s-au zaharisit cu totul. Tinerii intrați în orbita structurii de putere neo-feudale și care nu urmează să moștenească o feudă de la părinți sunt de o ipocrizie și un cinism care le depășesc cu mult pe cele ale predecesorilor. Și până la urmă este natural să fie așa, ăsta este mediul în care trebuie să supraviețuiască. (Să nu se spună că mă contrazic: tinerii cinici sunt copiii unor membri ai structurii feudale care se află pe trepte inferioare ale ierarhiei vasalice, ei vor să urce mai către vârful piramidei). Perspectivele clasei politice românești sunt destul de triste în condițiile în care singurele calități cultivate în rândurile ucenicilor sunt cinismul și ipocrizia.

Opțiunile și mecanismele de adaptare existente pentru Generația Z sunt reflectate fidel în sondajele de opinie, dar și în ceea ce se întâmplă în licee și universități. Problema reală este în osificarea gerontocrației neo-feudale și succesul conservatorismului de clasă practicat de aceasta, de aici a apărut abandonul vieții publice/ politice și tentația votului anti-sistem (care de asemenea este o manifestare a cinismului). Însă discuția purtată public referitor la problema Generației Z o ia pe o pantă vecină cu delirul: sunt acuzați membrii Generației Z pentru că adoptă niște mecanisme de adaptare la o situație pentru care nu sunt vinovați, soluția este văzută în educație (cursuri de mass-media, cursuri anti-dezinformare), sunt invocate extremisme istorice care nu au nici o legătură reală cu situația prezentă. Orice, dar să nu fie pusă în discuție structura de putere neo-feudală – iar mass-media tradițională participă cu entuziasm la această înscenare (ar merita vorbit și de conservatorismul și gerontocrația din mass-media tradițională, unde controlul este exercitat de decenii întregi de aceleași personaje ori avem de-a face cu transmiterea ereditară/ familială a feudei). Dezbaterea în jurul participării Generației Z la voturile din acest an este ipocrită și cinică atâta vreme cât ignoră adevăratele probleme și urmărește doar să-i încoloneze pe tineri la vot și le și spune exact ce să voteze, nu mai vorbim de forma de delir reprezentată de purtarea acestei dezbateri în mass-media tradițională – adică exact locul pe unde nu calcă cei din Generația Z! Înclin să cred că până la urmă e o schemă prin care mai sunt storși niște bani pentru mass-media tradițională: noi ne facem că rezolvăm o problemă, voi mai băgați niște fise la tonomat, toată lumea e satisfăcută.

Vrednicia asta în abordarea problemei pusă de Generația Z pare căzută din cer dintr-o dată. De decenii în șir nu interesează în mod real pe nimeni din structura neo-feudală de putere de soarta tinerilor și brusc se întețește dezbaterea. Delegitimarea neo-feudalismului românesc a început să se accelereze și ratele de participare la vot au scăzut abrupt în ultimele cicluri electorale. Feudalii au început să simtă că rămân fără iobagi și catastrofa demografică a început să le afecteze structurile până la nivelul la care acestea devin nefuncționale: la urma urmei, câți vasali proști poți înghesui în instituțiile și firmele pe care le controlezi și acestea să rămână cât de cât funcționale?

Nu în ultimul rând să vedem ce e cu adevărat real în gonflarea asta artificială a pericolului extremismului, aiureala cu radicalizarea Generației Z în România. Cine citește presa de prin alte țări europene știe că pe alte coclauri Generația Z incendiază McDonalds-uri, distruge mașinile de lux parcate în spațiile publice, mai scapă când și când pe la noi imagini cu tineri care jefuiesc magazinele de haine, pe la alții există și funcționează structuri paramilitare ale tinerilor etc. În România Generația Z alege între cinism și abandon, neo-iobăgie și emigrare, nu există extremism politic în rândurile Generației Z românești – în primul rând pentru că nu există activism politic în această generație (cei scoși pe ecranele TV-urilor trebuie căutați puțin la genealogie și-i găsești imediat împământați la un clan sau altul).

Acum, de vreme ce nu există un extremism real în rândurile Generației Z românești – dar noi avem nevoie să combatem extremismul, ce putem face? Combatem o retorică a extremismelor istorice care nu mai au nici o legătură cu prezentul. Și așa se intensifică lupta cu legionarismul sau comunismul. Generația Z nu are nici un fel de contact direct cu cele două fenomene, este total ruptă de ele, beneficiază de o cunoaștere limitată și mai ales intermediată a acestora. Doar că din nou, este mult mai comod și mai profitabil să pornești la luptă împotriva unor oameni de paie decât să abordezi problemele sistemice reale. Intensificarea unor campanii de combatere a dezinformării și nu înseamnă altceva decât alți bani, altă distracție. Plus că nu e foarte multă bătaie de cap să molfăi aceleași poncife ofilite despre totalitarismele secolului trecut.

Gerontocrații feudali vor să-i mâne la vot pe cei din Generația Z ca să conserve și legitimeze sistemul actual și primesc un răspuns pe care nu-l înțeleg: „Hard pass boomer!”

(detalii pe blogul historice.ro, pe care vi-l recomandăm)