"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În fatidica primăvară a lui 1944, când tăvălugul rusesc se apropia, autoritățile au hotărât ca tinerii din satele limitrofe graniței Bucovinei să nu mai fie trimiși pe front dacă se pregăteau în vederea luptei de partizani. Așa a fost înființată școala de la Sadova, unde aceștia se antrenau pentru a deprinde tehnicile luptei de gherilă în spatele liniilor inamice. Liderul incontestabil al grupurilor de luptători era Vladimir Macoveiciuc (foto jos), subofițer de artilerie și erou decorat al Armatei Regale Române. El va fi fost primul partizan anticomunist al României.
De loc din Vicovu de Jos, după ultima sa permisie, vânătorul de munte Vasile Motrescu (foto jos) – trăgător de elită ce plecase pe front încă din 1942, ajungând până în Crimeea și Caucaz – se va alătura și el partizanilor lui Macoveiciuc.
Gheorghe Motrescu deschide focul asupra patrulelor rusești de recunoaștere
Când linia frontului ajunge la Vicovu de Jos, țăranii fug în pădure, înspăimântați de atrocitățile săvârșite de trupele rusești: crime, violuri, bătăi și tâlhării în serie. Printre multe alte umilințe, invadatorii îi obligă pe flăcăi să le sape tranșeele cu arma-n coaste. În vârstă de 20 de ani, Gheorghe Motrescu – fratele mai mic al lui Vasile – pune mâna pe armă, se refugiază în codru și deschide focul împotriva patrulelor rusești de recunoaștere. O face ”în mod naiv și fără nicio pregătire militară”, așa cum va relata, peste amar de ani, în interviul publicat de Daniel Popa în volumul”Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958”, Fundația Academia Civică, 2015 (puteți comanda volumul AICI).
Alături de partizanii lui Macoveiciuc, în spatele frontului sovietic
După acest episod, Gheorghe se va alătura partizanilor conduși de Macoveiciuc, luând parte la încleștări sângeroase. ”Cât a durat războiul, au rămas în spatele frontului sovietic, iar apoi au fost rezistenți în spatele frontului sovietizării țării”, punctează Daniel Popa în prefața lucrării amintite.
”O venit Vladimir Macoveiciuc cu un grup de partizani, toți înarmați până-n dinți”, relatează Gheorghe momentul întâlnirii din primăvara lui ’44.
Cei 21
Tot Gheorghe explică: ”Luptele de partizani sunt foarte periculoase, dar să știți că sunt și eficace. Noi, ăștia 21 de partizani, hărțuiam frontul, că nu era vorba de rupt frontul rusesc, era vorba numai de recunoașteri și hărțuială. Pentru ce se făcea hărțuiala asta? Ca să se retragă grosul trupelor. Rușii știau că aici e treaba subțire și că gurile Sucevei și Moldovei erau barate de nemți, Erau bine apărate și dotate cu tranșee și cazemate bine fortificate și scopul nostru era să atragem forțele ruse spre munte (…) ca ei să folosească inutil niște forțe pe poalele Carpaților. (…)
În mijlocul lui mai, iunie (1944 – n. red.), tot am umblat. Am făcut o misiune de recunoaștere și de atac, lupte de partizanat. Acum eram în Curtișoara, acum eram la Vețel, acum eram în Voitinel, acum eram în Gura Putnei, acum eram la Horodnic, mâine eram în Hardic sau către Sucevița. Sau ne schimbam și câteodată făceam și câte o rafală… Și acum trăgeam aici și pe urmă mergeam și trăgeam niște rafale la 50, 60, 80 kilometri în altă parte. Și eram 21 de inși”.
Ambuscada de la Hăciuni
Viața de partizan e extrem de grea, mereu pe muchie de cuțit, mereu într-o zdrobitoare inferioritate numerică. Bărbați dintr-o bucată, obișnuiți cu cele mai grele condiții de supraviețuire, luptătorii lui Macoveiciuc iau parte la încleștări și cicniri sângeroase pe toată linia frontului. De multe ori, partizanii folosesc armament rusesc, deși acesta e mai slab performant decât cel german, pe care îl au de asemenea în dotare, dar fac asta tocmai pentru a-i păcăli pe muscali, care în primă instanță cred că rafalele în cauză sunt trase tot de ruși, iar această confuzie se dovedește a fi letală pentru mulți. De asemenea, din aceleași considerente ale luptei în clandestinitate, băieții lui Macoveiciuc se deghizează deseori în uniformele rușilor pe care îi ucid.
În iunie 1944, partizanii organizează o ambuscadă la Hăciuni, reușind să distrugă în totalitate statul major al unei divizii sovietice, căreia îi capturează armele, hărțile și planurile, cauzând multe pierderi inamicului.
În volumul citat, fostul partizan Gheorghe Motrescu relatează: ”Și în primul rând ne-am repezit să le luăm porthartul, actele. Aveau hărți până la Vatra Dornei, erau dotați cu hărți pentru toată regiunea asta, mai încolo nu. Și ei proiectau o ofensivă. Le-a dăunat lor foarte mult chestia asta, de-asta am fost decorați cu Virtutea Militară. (…)
Și noi, na, am luat port-harturile, niște hărți, n-am știut niciunul rusește și totuși am zis că au o valoare, ceva. Dar cum era indicat, am cunoscut Stănișoara, Hăciung, Poiana Crucii, Poiana Secării, Putna, Vicovu, tot era. Și frontul lor era indicat cu creion roșu pe unde se află. Erau bine puse la punct.
Pumnale, pistoale, ne-am mai înzestrat cu niște F.P.S.-uri de-ale lor, astea s-au luat la repezeală. Și s-au luat rubăștile celea ale lor, pline de decorații și cu tot cu sânge și găurite cum erau, le-am luat și le-am îmbrăcat. Apăi, drept să vă spun, nu eram nici noi ca dracu’, dar nici dracu’ ca noi”.
Deghizați în uniformele însângerate și găurite ale rușilor uciși
Inițial, deghizați în uniforme rusești însângerate și găurite de gloanțe (ale căror foști posesori zăceau, la fel de însângerați și găuriți, la Hăciuni), luptătorii lui Macoveiciuc sunt luat drept ”ruși” când traversează frontul, revenind în zonele controlate de Armata Regală Română. Dar oamenilor le revine repede inima la loc, auzind limba română.
Virtutea Militară
Împreună cu hărțile și planurile capturate de la ruși, partizanii au ajuns la Comandamentul de la Câmpulung. Au fost fotografiați, aplaudați și decorați cu Ordinul ”Virtutea Militară”. De notat și că, în mod obișnuit, atunci când Macoveiciuc și luptătorii săi reveneau la Sadova, în urma ciocnirilor cu rușii, ofițerii germani și români îi aplaudau în picioare.
Foarte curând însă, peste numai câteva luni (după 23 august 1944), aceste acte de eroism românesc vor fi considerate ”crime”, ”banditism” și ”terorism”, doar pentru simplul motiv că acești băieți frumoși au luptat împotriva rușilor și pe Frontul de Est, și pe frontul de acasă, în România invadată de tancuri rusești.
După ce România a întors armele, Macoveiciuc și ai săi nu s-au predat și nici nu s-au dat cu rușii, ci au ales, în continuare, demnitatea luptei de partizani, deși erau conștienți că pășeau pe o cale fără de întoarcere. Au fost vânați cu o cruzime extremă de agenții NKVD-istului Alexandru Nicolschi (aka Boris Grunberg Nikolski), care a folosit fotografiile realizate cu prilejul decernării Virtuții Militare pentru a identifica întreaga grupare Macoveiciuc. La 8 iulie 1946, Vladimir Macoveiciuc va fi împușcat, în urma unei trădări, la Vicovu de Jos. Lupta de partizani va continua în zonele muntoase ale Bucovinei.
