"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Fost deținut politic pentru 12 ani și fost profesor de limba engleză (pe care a învățat-o în spatele gratiilor), regretatul domn Ion Radu a ocupat, în ultimii ani de viață, funcția de președinte al AFDPR București. În vara lui 2013, Ion Radu mi-a acordat un amplu interviu în cursul căruia, printre multe altele, mi-a relatat și despre supliciile îndurate în anchetele Securității.
Arestat în 1952, Ion Radu fusese condamnat în lotul grupării ”Lagiunea Albastră” – studenți și elevi de liceu care NU aveau nici cea mai mică legătură cu Mișcarea Legionară, denumirea fiind preluată de la o facțiune anti-comunistă care luptase în Războiul Civil spaniol. Securitatea infiltrase gruparea, cu toții fiind arestați rapid înainte de a întreprinde vreo acțiune efectivă. Cu toate acestea, în spiritul vremurilor, condamnările vor fi absurd și criminal de mari. Ion Radu va trece prin penitenciarele Jilava, Oradea, Aiud, Lugoj, Baia Mare și Gherla, dar și prin lagărele de la Baia Sprie, Cavnic, Salcia, Stoenești, Periprava și Strâmba.
În cele ce urmează vă prezint fragmentele din interviu în care regretatul domn Ion ”Nelu” Radu relata despre torturile și bătăile suferite de-a lungul anchetei de la Securitatea din Calea Rahovei (notorie pentru bestialitate):
Răzvan Gheorghe: Când și cum ați fost arestat?
Ion Radu: Într-o noapte, în 1952, pe la începutul lunii august, am fost trezit într-un vacarm infernal. Era un tămbălău de pomină... Mai mulți zdrahoni gălăgioși și nervoși izbeau cu toată forța în ușa apartamentului:
– Miliția, deschide!
Până la urmă, le-a deschis mama – sărmana plângea și tremura ca o frunză bătută de vânturi. Trei agenți agresivi au năvălit peste noi și au înjurat-o de dumnezei, iar unul dintre porci mi-a răcnit în față:
– Bă banditule, scoate bă tot armamentul!
Vlăjganii au început să scotocească prin casă și să arunce cu lucrurile noastre. Vă mărturisesc că eram copleșit de un usturător sentiment de vinovăție. Nici măcar nu îndrăzneam să mă uit în ochii mamei – o priveam pe ascuns, mistuit de remușcări.
Într-un târziu, securiștii au luat un braț de cărți și caiete, pe care le considerau compromițătoare, și, exact când credeam că am scăpat, unul dintre agenți mi-a ordonat:
– Tu mergi cu noi, banditule. Încalță-te repede!
Aveam să plec în sandale, îmbrăcat doar cu o cămașă cu mâneci scurte. M-au urcat într-o mașină și mi-au pus ochelarii de tablă. Să tot fi fost ora 4 dimineața, fiindcă auzeam huruitul primelor tramvaie care abia începuseră să circule. Călătoria nu a durat deloc mult. M-au dus în sediul Securității din Calea Rahovei, unde locuiam și eu pe atunci, la numărul 381.
Răzvan Gheorghe: Cum au decurs interogatoriile? V-au bătut securiștii?
Ion Radu: Ajuns aici, agenții m-au îmbrâncit pe un coridor lung și m-au băgat într-o cameră în care se aflau mai mulți securiști. Unul dintre ei m-a săgetat cu privirea și a zbierat la mine:
– Ce-ai făcut, bă banditule? Dezbracă-te imediat! N-auzi?
Foarte speriat, m-am dezbrăcat în pielea goală iar ei mi-au luat cureaua și șireturile de la pantofi. Apoi mi-au permis să mă îmbrac și m-au închis într-o celulă de 2 metri pătrați în care se mai aflau două persoane pe care nu le cunoșteam. La doar câteva ore după ”cazarea” mea, am fost dus în fața anchetatorului – un individ măsliniu, cu grad de locotenent. El m-a pus să înșir pe o hârtie numele colegilor și prietenilor care făcuseră parte din „Legiunea Albastră”. Am remarcat că era semianalfabet. În anii ‘50, anchetatorul scria declarația, iar viitorii condamnați erau forțați să o semneze.
Pe mine nu m-au bătut din prima, fiindcă toți exponenții organizației fuseseră arestați în aceeași noapte. În schimb, securiștii voiau să afle unde ascunsesem pistoalele. Ca să scap, i-am mințit că le-am vândut unor cărbunari, care locuiau pe strada Moș Ajun.
Mare mi-a fost mirarea când, la anchetă, securiștii au adus doi cărbunari care se uitau buimăciți la mine. Am negat că îi cunosc și am specificat nu i-am văzut în viața mea. După alte câteva zile, m-au luat din nou la interogatoriu – țin minte că în birou erau trei securiști. Unul înalt și deșirat m-a înjurat de mamă, apoi s-a năpustit deodată asupra mea, cu o ploaie de pumni, doborându-mă la podea:
– Bă banditule, bă, tu crezi că noi suntem proști și tu ești deștept? Unde sunt pistoalele, bă? Unde sunt? – behăia ăla în timp ce mă izbea la nimereală cu picioarele.
Amenințările lui erau cât se poate de explicite:
– Noi putem să te omorâm oricând, bă banditule! Noi știm ce-ai făcut și dacă nu vomiți tot adevărul nu vei scăpa întreg de aici! Te mierlim, bă, auzi? Te mierlim!
După ce m-a caftit bine – eram plin de sânge și contuzii, nu mai știam de capul meu –, agentul a chemat un caraliu care m-a cărat până în celulă. În noaptea aceea nu am putut să dorm din pricina durerilor provocate de lovituri. Anchetele s-au derulat pe o perioadă de două luni și au fost extrem de agresive și umilitoare.
