"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Fost deținut politic pentru mulți ani și prieten apropiat al lui Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide rămâne un mărturisitor esențial al temnițelor comuniste prin inestimabilul manuscris lăsat posterității: ”Întoarcerea la Hristos”. Amintim că Ianolide a plecat la Domnul în 1986, în plin comunism, neavând șansa de a prinde prăbușirea regimului Ceaușescu.
Manuscrisul (ce avea să devină carte) a fost redactat în cea mai mare taină, prin asumarea unor riscuri enorme ce puteau merge până la lichidarea sa fizică (vezi cazul inginerului Gheorghe Ursu, cu mențiunea că acesta e doar un exemplu ilustrativ). Ca fost deținut politic, trăitor într-o țară-lagăr, o știa prea bine. Demn și curajos, așa cum a fost întreaga sa viață, Ioan Ianolide și-a asumat toate aceste riscuri, deși era supravegheat de ani și ani. Astfel – grație manuscrisului – vocea lui a spart beznele dictaturii comuniste, ajungând până la noi. Și asta nu-i deloc puțin lucru.
Pagina de Facebook Destine frânte în închisorile comuniste redă o serie de fragmente din ”Întoarcerea la Hristos”, fragmente în care Ianolide relatează, parțial criptat, o discuție pe care a purat-o, cândva în prima jumătate a anilor ‘80, în interioriul unei biserici, cu un fost camarad de suferință, căruia însă nu-i specifică numele, tocmai pentru că existența manuscrisului presupunea riscurile pe care le-am invocat. Îl numește ”inginerul N”, făcându-se trimitere la detenția politică, mai exact, la reeducarea de la Aiud. Inginerul N îi va povesti cum a ajuns de la chinul reeducării la miracolul rugăciunii neîntrerupte. Se vor despărți cu precauție, sperând că Securitatea nu le-a sesizat întrevederea, deși aceasta avea loc după 30 de ani. În cele ce urmează, vă prezentăm pasajele cu pricina, amintindu-vă că au fost scrise în cea mai criminală și mai sinistră dictatură din Europa acelor ani:
Inginerul N
”Intru într-o biserică. Nu este lume multă. Biserica e imensă. Ard lumânări nenumărate. Este o adevărată forfoteală cu aceste lumânări. Din drumul lor de zi cu zi, oamenii se abat şi aprind o lumânare, apoi se pierd în mocirla cotidiană. Aceşti oameni ştiu foarte puţin despre Dumnezeu, nu au timp să-I dedice, mulţi sunt confuzi şi totuşi aprind o lumânare în biserică, expresie a luminii nevăzute din ei înşişi.
Într-un colţ al bisericii este un bărbat. Stă acolo ore întregi, tăcut, cu ochii închişi, luminat şi anonim. Chipul lui e senin, armonios şi dezvăluie o puternică trăire lăuntrică. Întreb pe cineva cine este.
– E inginerul N., mi se spune.
– Cum, el? zic eu şi simt o furnicătură în piept iar în ochi îmi năvălesc lacrimi calde.
E un bun, un foarte bun prieten…
‹Cu ce vreţi voi să schimb pe Dumnezeu care este viu în mine? Cu golul vostru din inimi? Cu nebunia voastră?›
Are în spatele lui 20 de ani de temniţă. Mi-l amintesc: tânăr, adâncit în citirea Scripturii, rugându-se ziua şi noaptea, cercetând căile sfinţeniei cu râvnă. De atunci a luat obiceiul să se roage cu ochii închişi, chiar dacă era singur în celulă, căci şi aerul şi zidul văruit abat atenţia care trebuie concentrată numai în inimă. Ştiu că ajunsese să vadă lumina din sine încă înainte de a ne despărţi. Cărările temniţei sunt scurte dar despărţite nemilos de ziduri şi păzite de temniceri, încât nu ne-am văzut de 30 de ani.
I s-a cerut şi lui, ca tuturor de fapt, să-şi renege trecutul, să-şi repudieze prezentul şi să îmbrăţişeze sistemul marxist-leninist. Dar el purta în sine povara sfântă şi privea departe, peste oştirea de nebuni care-l torturau şi-l somau să se predea. ‹Cu ce vreţi voi să schimb pe Dumnezeu care este viu în mine? Cu golul vostru din inimi? Cu nebunia voastră?›, părea că le spune.
– Era un schimb inacceptabil, a început chiar el să-mi povestească. Ştiam că sunt turbaţi şi nu i-am provocat, căci mai ştiam şi că pot să mă sfâşie. Mi-m ascuns deci sufletul şi mai adânc în mine dar am refuzat orice megieşie cu satana. Mă socoteau rătăcit, prost şi îngust la minte, din care cauză au fost oarecum indulgenţi cu mine. Pe alţii, mai temerari, i-au distrus. Eu am fost izolat în Zarcă şi de acolo m-am eliberat. De atunci trăiesc singuratic. Sunt pensionat medical. Ştii, am rămas cu multe metehne, dar o duc! Doctorii sunt uluiţi că n-am murit încă. Dar eu ştiu că Dumnezeu îmi dă viaţă, din mila Lui de care mă socotesc nevrednic!
Rugăciunea necontenită
A tăcut o clipă, apoi mi-a spus fericit:
– Acum am ajuns la rugăciunea necontenită. Şi noaptea în somn sunt treaz în rugăciune! Pe cât de multă iubire mă inundă, pe atât de profundă înţelegere a rosturilor lumii primesc. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Nu sunt optimist, nu-mi fac iluzii, ştiu că urmează suferinţă şi mai multă, dar aşa e scris să fie, aşa se vor curăţa sufletele până ce va pătrunde în ele Hristos!
Ne-am bucurat amândoi câteva minute, după care mi-a zis:
– Acum trebuie să ne despărţim. Slavă Domnului pentru întâlnirea de azi!
– Să fim mereu împreună sus! Sus!
– Du-te acum, suntem!
Şi am plecat repede pentru a nu fi văzuţi ‹uneltind›”.
