"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Avocata Adriana Georgescu (1920-2005) a fost șefa de cabinet a premierului gr. Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituțional înainte ca tancurile rusești să ocupe România. Inevitabil, tânăra va fi arestată cu brutalitate imediat după ce instrumentele Moscovei acaparează puterea, terorizând și comunizând țara. Adriana Georgescu a fost condamnată în cadrul unui proces-mascaradă (procesul organizației ”T”).
A fost torturată cu sălbăticie chiar de agentul NKVD-ist Alexandru Nicolschi (aka Boris Grünberg Nicolski), pe care l-a poreclit ”omul șobolan”. Nicolaschi conducea Brigada Mobilă (adică unitatea SMERȘ din România), care pregătea construirea Securității după chipul și asemănarea CEKA/NKVD/GRU. Torturile și bătăile au continuat și de-a lungul detenției, fiind închisă la penitenciarul Văcărești.
După eliberare, Adriana Georgescu va reuși să fugă din țară chiar în momentul în care i se pregătea o nouă arestare. În Exil avea să publice o primă carte care dezvăluia genocidul și ororile săvârșite de regimul comunist de la București. E motivul pentru care Securitatea i-a înscenat un accident de pe urma căruia avea să rămână cu sechele pe viață.
Pe site-ul Memorialului Sighet sunt prezentate o serie de fragmente din mărturiile Adrianei Georgescu (”La început a fost sfârșitul”, ediția a II-a revăzută, Fundația Culturală Memoria, București, 1999):
Oroarea șobolanilor NKVD
”Traversăm un coridor. Celule. (…) Un birou. Patru oameni. Unul scund, gras, cu mustaţă. Altul ascuţit, cu faţă ca de şobolan (e vorba despre NKVD-istul Alexandru Nicolschi – n. red.). Ceilalţi vorbesc între ei, cu spatele la mine. (…)
Cei doi mă înşfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. (…) Închid ochii și lovesc cu pumnul și cu piciorul în stânga și în dreapta. Cineva mă apucă și mă dă cu capul de pereți. Aud zgomotul. Încă o palmă. Mi-au dat drumul. Deschid ochii, mă întorc, regăsesc peretele, mă lipesc de el. Ei râd din nou și îmi aruncă o salopetă. Mă aplec s-o iau. Capul mi-e atras de podea ca de un magnet. (…)
Unul dintre ei mi-a imobilizat braţele. Altul, picioarele. Un al treilea scoate dintr-un sertar un soi de mânecă prinsă la ambele capete și umplută (cu nisip – n. red.). (...)
Prima lovitură mă atinge la coapsă. A doua, în plin obraz. Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc. Toţi ţipă. Și eu? Muşc, muşc batista din gură. Coapsa, încă o dată coapsa. Cercurile. Galbenul se roteşte, se roteşte, se apropie. Nu mai știu nimic”.
Secretul libertății
Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” publică un fragment din același vomul citat mai sus, de data aceasta fiind vorba despre amintirile legate de o deținută politică numită Varvara, care dezvăluie secretul libertății:
,,Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor: frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea. (…)
Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici (în spatele gratiilor – n. red.), nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii“.
