Izgonirea (predica pe scurt)

lui Adam din Rai indică rostul, destinația Postului Mare: pentru a ajunge să gustăm din lumină, din Înviere, trebuie să trecem prin întuneric, prin moarte, adică prin răstignirea patimilor, ceea ce ne face să vedem cum piatra dată de la gura mormântului este în fapt ușa încuiată în urma noastră după căderea în păcat a protopărinților. Noul Adam, cum mai este numit în această înțelegere, Hristos o redeschide, invitând cu fermitate, precum în adevărata icoană pascală, a coborârii la neamuri, pe vechiul Adam și pe Eva să iasă la suprafață, din umbră, din legătura păcatului, eliberându-se. În fapt, toate momentele de inflexiune, de balama între fostul și actualul Legământ, între așteptare și împlinire, între inteligența lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt purtătoare ale paradoxului inspirat, singura formă exprimabilă logic și în cuvinte a faptului supralogic și inexprimabil al minunii. Așa se face, spre umirea și bucuria multora, că, la final, izgonirea reprezintă ocolul către Casă – să ne amintim de Fiul Rătăcitor –, zbaterea omului fiind zadarnică, în vânt, cum ne spune psalmistul și pe care le întăresc versurile de la strană. Adică, tot la urma urmelor, izgonit nu înseamnă fără cale de întoarcere, pierdut definitiv, ci, voit sau nu, drumul tot acolo se termină: de unde a început. Dar nu ca învârtire în cerc, efort sisific, cinică neputință sau repetiție, corsi e ricorsi, ci ca (de)săvârșire. Iată de ce, simbolic, perfecțiunea este cupola, succesiunea fină din rotund în rotund, din izgonire în revenire, din fuga capului spre coadă, precum șarpele înțelepciunii de pe cârja arhierească.

Dar cum traduci așa ceva omului de aici și de acum? Îl ții cu ochii pe eshaton precum pe o reclamă lungă cât istoria care te desparte de deznodământul unui film cu mult suspans? Oricum, pentru cei de azi, în plină cultură a drepturilor fără obligații, a libertății egoiste și a relativismului, trebuind să te aperi mereu împotriva acuzei că ai fi extremist, conservator sau obscurantist, este greu spre imposibil să începi cu sancțiunea, interdicția, excluziunea. Chiar și sonor, izgonirea sună a boală, a ceva nu doar neplăcut, dar mai ales injust. Sigur, se poate vedea și altfel. Iluzionați că, plasați (fără merit propriu) pe coama timpului, credem ferm că am fi mai deștepți, oricum mai buni decât cei vechi, cu opaiț, constatând cu satisfacție că, de fapt, Domnul nu are ce să ne spună decât la timpul trecut. Or, cum știm, El vorbește în prezent, în imediat. Laconic, nu ține predici lungi, nu face exegeze alambicate, nu se întinde în vorbă și nu omoară timpul, ciopârțind nervii nefericitului auditoriu. Din capul locului, greșeala, nu perfecțiunea, este temelia! Ups! Da, din interese, neatenție, prostie și altele, am greșit, greșind în continuare. Unii altora, lui Dumnezeu. Tată cu adevărat iubitor, El însă ne iartă. Condiție: să cerem asta. Nothing else? Iarăși, fără predici, exegeze. De la suflet la suflet. Apoi, tot El ne îndeamnă, fără să impună nimic: să postim. Dar cu chipul curat, nu fățarnic, fake cum se zice. Pentru că, da, nici la Moscova și nici la Beijing, nu au avut loc, adițional, decât jocurile paralimpice, pentru cei cu dizabilități, pentru frații noștri de umanitate. Niciunde în lumea asta nu există comitet, comisie pentru întrecerea întru smerenie. Sfinții nu sunt medaliați ai evlaviei, ci ai neputinței asumate, și cu atât mai puțin niște dopați neprinși, hoți cinstiți.

Mai încolo, depășind nivelul aparent simplu, tot El ne arată adevărata geopolitică: “Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură.” Asta nu anulează lupta pentru o Patrie, inclusiv cu prețul vieții, pentru izvoarele ei netulburate și cerul liniștit. Doar o corectură, esențială: de dragul pământului, la o adică, nu putem spurca văzduhul. De ar auzi asta Kirill! Răsplata? “Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Iată singurul transfer posibil. Fără card. Izgoniți cândva din Rai – ce traumă și ce evenimente după! –, acum putem, cu El, încerca ușa. Nu mai știm codul, l-am uitat? Tastați, fără să vă ascundeți buimăceala, pe cel mai banal: 1 2 3 4. Ați intrat? V-am spus eu, îngânându-L doar pe El:

Sus să avem inimile!