"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În 1946, însărcinată în luna a patra, Maria Cenușă – țărancă din Putna, soția partizanului bucovinean Constantin Cenușă – decide să părăsească bordeiul săpat în munți, încercând să se ascundă undeva în Rădăuți. Va fi arestată de așa-zisa echipă-fulger care îi vâna pe partizani și pe susținătorii acestora.
Să precizăm că încă nu fusese înființată Securitatea. Oficial, asta urma să se întâmple la 28 august 1948. Până la acea dată, cei care îi vânau pe luptătorii anticomuniști erau agenții Brigăzii Mobile, structură condusă de NKVD-istul Alexandru Nicolschi (aka Boris Grünberg Nicolski). Brigada Mobilă (adică unitatea SMERȘ din România) a pregătit apariția Securității pe care a construit-o și a organizat-o după chipul și asemănarea CEKA/NKVD/GRU.
Deși gravidă, Maria Cenușă este torturată și bătută cu bestialitate, fiind supusă unor umilințe de nereprodus. I se cere să-și toarne soțul, dar femeia refuză categoric, deși e călcată în picioare. După șapte luni de sarcină, anchetatorii nu o mai lovesc, deși continuă să o umilească în cel mai inuman mod, pentru ca, imediat după naștere, să o spânzure de un piron și să o supună șocurilor electrice, reluând torturile și bătăile abominabile de la începutul anchetei. Cu toate acestea, Maria Cenușă NU și-a turnat soțul și nu a turnat pe nimeni altcineva, rămânând un exemplu incandescent pentru noi toți. O pildă de tărie și demnitate. După 8 arestări, au urmat 10 ani de temniță grea.
Profesorul de istorie Cătălin Nedelcu prezintă, pe blogul mirabilismundis (pe care vi-l recomandăm), o serie de fragmente cutremurătoare lăsate posterității de eroina Maria Cenușă, care se regăsesc în foarte puțin cunoscutul volum ”Începutul amarului”. Le prezentăm și noi. Cuvintele Mariei Cenușă sunt ca o bâtă care te lovesc în moalele capului:
”Ne tot sfătuim că ce-i de făcut: eu sunt gravidă în luna a 4 şi nu mai pot rezista la fugă. Să mă duc la sora mea în sat. Ajung dimineaţa la sora mea, pe la ora 10. Sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi. Acolo îi venită echipa fulger. Mă ia la întrebări unde-i soţul. Dar eu foarte hotărâtă că dacă mor, nu-l spun. Zic: «Nu ştiu». Încep să mă bată de mă usucă. Tot aşa ţân. Tot timpul că numai nu ştiu.
După ce o văzut că de atâta bătaie nu mai ştiu, m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau numai 20 bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii, între care erau 2 ingineri din sat, unul Lăzărică, unul Coniac; un preot din Vicov, Belei; un avocat, Claudius Gramatovici; un avocat, Traian Paicu; un căpitan Niculescu; un primar din sat Aga Dumitru; Bâcu Constantin; Cenuşă Ionel, Cenuşă Dumitru; un căpitan din sat, Creţan Vasile; un căpitan Miron, din sat; ceilalţi toţi ţărani: Bâcu Gheorghe, pădurar; Mihai Gheorghe, pădurar; ceilalţi nu-i cunosc, de pe alte meleaguri.
Toată ziua mă ţineau, sub pază, într-un veceu, iar noaptea între bărbaţi; toţi în picioare. Nimeni nu se culcă. Tot veneau şi scoteau la anchetă. De 3,4 ori pe noapte mă duceau la anchetă, să spun unde era soţul. Eu: «Nu mai ştiu». Până la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină nu m-au mai bătut, dar îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să ocăiesc ca broasca.
În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură. Dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult.
Acuma, pe ziua de 2 august, încep durerile serioase de naştere, dar nu spun nimic. Dureri de moarte! Dar bărbaţii, toţi bătrâni, aveau experienţă. Se apropie de mine Căpitanul Niculescu şi-mi zice: «Se cunoaşte că ai dureri de naştere». Eu zic da. Merge, bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: «Veniţi, că femeia naşte aici».
Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată. broboane de sudori. Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu mă vaiet, dar până la spital tot am zis: ău! ău! ău! ău!
Ajungem la spital. Mă urcă naşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: «Nu. Am ordin să stau aici».
Pe ziua de 2 august s-a rupt apa şi eu nasc abia pe ziua de 5 august. Nasc tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar. Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai mult. La 3 zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare.
Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată, nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme de sânge. Dar aveam un copil bun... Nu plângea deloc. Dar nu aveam unde să-l scald dimineaţa. Când ne scotea la program, îmi dădeau voie să spăl cârpe pentru copil la cişmeaua cu apă rece, dar de uscat: sub mine.
Copilul era dumnezeiesc de bun. Îi dam să sugă şi dormea dus. Nu i-o auzit nimeni guriţa să plângă. Când veneam de la program, puneam o cârpă de-a lui udă în sân şi o încălzeam pe subsuori şi îl strângeam pe bietul şi bunul copil peste tot. Era bine, sănătos tun şi creştea ca din apă.
După o lună, mă ia iară la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i soţul. Eu tot spun că nu ştiu, de la evacuare nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.
Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă. Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos, însă nu ştiu nimic ce-i cu mine.
Abia după un timp aud: «Scoală, târfă!» Mă uit la ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: «Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!» Ceilalţi zic: «Pune-o mai repede!»
Eu am uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram complet pierdută.
Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini.
Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră'.'
(Maria Cenușă, ”Începutu amarului” / fragment)
