Desființarea bacalaureatului – procesul istoric al disoluției unui examen. Elevii care cer eliminarea bacalaureatului în România se împușcă în picior: pentru admiterea la orice universitate din UE au nevoie de diploma de bacalaureat

O asociație de elevi a cerut desființarea bacalaureatului. Momentul este bun: anul viitor se împlinesc 100 de ani de la introducerea examenului de bacalaureat în România, am avut minunea asta vreme de 100 de ani, elevii au ajuns la concluzia că nu le trebuie, asta este, renunțăm la bacalaureat după un secol, în cadru festiv.

Motivele solicitării de mai sus: 1) accentul pus pe memorare în sistemul de învățământ românesc, cantitatea mare de informație care trebuie memorată; 2) materia predată este învechită și nu are relevanță pentru ziua de azi (opere literare de la 1800); 3) examenul este o formalitate care nu testează real cunoștințele elevilor.

Istoric vorbind bacalaureatul a fost un examen greu. Cele mai bune descrieri ale bacalaureatului interbelic le găsim la Jeni Acterian „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” și la Mircea Eliade „Romanul adolescentului miop”. Frumusețea în perioada interbelică era că înainte de bacalaureatul propriu zis liceenii dădeau un examen de absolvire din toate materiile predate în liceu, tot conținutul lor, scris și oral. Era o chestie pe viață și pe moarte, la rupere cum s-ar zice – nu treceai de testarea pentru toată materia din liceu, nu intrai în bacalaureat. Bacalaureatul propriu-zis era din 6 materii: română, o limbă străină, istorie, geografie plus materii specifice profilului (uman, real, modern) latină-greacă, filosofie/ matematică, fizică/ biologie, chimie. După bacalaureat urmau examenele de admitere în facultate. În vara anului 1935 Jeni Acterian a susținut 26 de examene ca să treacă de la liceu la facultate. Mircea Eliade și-a amânat bacalaureatul în toamnă pentru că nu se simțea pregătit. Bacalaureatul nu era pentru oricine, de aici și pozele cu „absolvenții bacalaureatului promoția 1932” în care apar 10-12 băieți.

Sunt câteva chestii care merită subliniate și care defineau formatul bacalaureatului interbelic. În primul rând sporul demografic: erau foarte mulți copii înscriși în sistemul de învățământ, ceea ce permitea instalarea unui sistem extrem de dur de selecție – aveai de unde să îi alegi pe cei mai buni dintre cei mai buni. Diploma de bacalaureat îți deschidea două drumuri principale: către o facultate și către o carieră de funcționar public, de aici și insistența pentru trecerea bacalaureatului care devenea astfel un ascensor social, permitea ridicarea către un statut social superior. Sensul bacalaureatului era verificarea și atestarea unui nivel înalt de cultură generală, absolventul trebuia să stăpânească o cantitate cât mai mare de informații care să reflecte cât mai fidel nivelul general al cunoașterii umane din respectivul moment și să fie capabil să opereze cu principiile și metodele de lucru de bază în fiecare din științele studiate. (Vedem mai jos la ce este încă folositoare cultura generală). Foarte pe scurt: în perioada interbelică liceul era primul pas în crearea unei elite intelectuale care putea merge în orice direcție în dezvoltarea ulterioară.

În perioada comunistă lucrurile s-au schimbat cumva. Inițial a fost adoptat modelul sovietic pentru sistemul de educație, însă s-a renunțat la el treptat. Învățământul liceal a revenit asupra concentrării pe examenul de bacalaureat ca formă de atestare a unui nivel înalt de cultură generală. De principiu s-a făcut o struțo-cămilă în care a fost amestecat sistemul sovietic de 10 clase cu sistemul interbelic românesc de 12 clase prin introducerea examenului de treaptă: în clasa a X-a liceenii dădeau un examen în urma căruia unii se îndreptau spre bacalaureat și învățământ post-liceal, alții se îndreptau spre „producție”, respectiv diverse meserii calificate. A dispărut testarea cunoștințelor din întreaga materie la sfârșitul liceului (înlocuită parțial cu examenul de treaptă). Sensul examenului de bacalaureat a rămas atestarea nivelului de cultură generală, iar admiterea a devenit un concurs: cei mai buni intrau la facultatea pe care și-o alegeau spre deosebire de perioada interbelică când numărul de locuri la facultăți nu era limitat la admitere.

Sistemul de învățământ din perioada comunistă era unul care dirija fluxurile de absolvenți în anumite direcții ca în orice stat totalitar, respectiv existau planuri de dezvoltare conform cărora se prognoza nevoia pentru un anumit număr de specialiști într-un anumit domeniu – cifrele de școlarizare pentru diverse specializări erau adaptate pentru respectivul număr de specialiști. Așa a apărut „învățarea specializată” și a scăzut semnificația bacalaureatului. Respectiv erau foarte puține locuri la limbi străine și foarte multe locuri la ingineria pufuleților. Cine dorea să facă limbi străine se confrunta cu o concurență aprigă la admiterea la facultate – așa că trebuia să se pregătească pe viață și pe moarte, de aici au apărut celebrele „meditații”, pregătirea suplimentară pentru cei care doreau să-și maximizeze șansele la concursul de admitere. E o diferență între examen și concurs: la examen trebuie să treci baremul, la concurs trebuie să fii cel mai bun dintre foarte mulți candidați. Sporul demografic a fost unul ridicat în perioada comunistă – mulți copii, concurență mare. „Meditațiile” au devenit o adevărată industrie în perioada comunistă, în comunism și cei mai buni făceau meditații pentru a-și maximiza șansele, în perioada interbelică în general nătărăii făceau meditații ca să poată trece clasa (plus că în interbelic nu oricine își permitea să plătească meditații, dacă copilul nu era bun de școală îl trimiteau la sapă părinții fără multe regrete).

De principiu educația a rămas un ascensor social și în perioada comunistă, absolvirea unui liceu și a unei facultăți garanta obținerea unui loc de muncă mai bun și mai bine plătit, însă prestigiul bacalaureatului a scăzut treptat, fiind înlocuit ca importanță de concursul de admitere la facultate, bacalaureatul trebuia să-l treci cu o notă minimă, important era să atingi potențialul maxim la materiile pentru admiterea la facultate. Aici a fost distorsionat masiv sensul culturii generale cu câteva generații în urmă și a apărut întrebarea „la ce-mi trebuie mie istorie? eu dau examen la matematică și fizică!”

Acum să discutăm puțin despre ceea ce numim „cultură generală”. Se știe că e bine să o ai, dar multora nu le e clar la ce folosește. Eu aș zice că un nivel ridicat de cultură generală îți permite să funcționezi în societate ca un „utilizator independent”. Cum ziceam mai sus, cultura generală reprezintă deținerea unei cantități cât mai mari de informații care să reflecte cât mai fidel nivelul general al cunoașterii umane din respectivul moment și deținerea unei capacități ridicate de operare cu principiile și metodele de lucru de bază în fiecare din științele studiate. Doar cu o cantitate de informații de genul ăsta și un nivel ridicat de abstractizare se poate trece la nivelul interdisciplinarității unde se pot discuta relațiile dintre științele fundamentale. 

Să luăm o chestie simplă din militărie: aproximarea distanțelor în funcție de înălțimea cunoscută/ prezumată a unor obiecte din teren – de fapt e o aplicare a teoremei lui Thales, dacă oșteanul nu știe teorema lui Thales formulele pe care-l silești să le învețe pe de rost nu au nici un sens și nu va reuși să aproximeze distanțele. Iar în militărie aproximarea distanței e baza meseriei, dacă pui înălțătorul aiurea tragi în bălării. 

Ideea este că utilizatorul independent deține în cutia craniană proprie majoritatea informațiilor și metodelor de lucru care îi permit să înțeleagă rapid mecanismul fundamental de funcționare din orice sistem pe care este chemat să-l folosească. Cultura generală reprezintă diferența dintre un instructaj de 3 zile de succes și un instructaj de 3 luni eșuat. Vorba gardianului lui Marin Preda: „Vezi bă? D-aia îmi place mie să lucrez cu intelectuali: pricepe repede!”

Idealul utilizatorului independent este cel care reușește să se instruiască singur, deține capacitatea de selectare a surselor de informație, știe cum să învețe singur și să aplice ceea ce a învățat – asta la orice vârstă. Spre deosebire de strigătul de luptă al multor generații alături de care trăim: „Mie nu-mi mai trebuie să învăț nimic, eu am fost deja la școală!”

Să revenim la degradarea / pierderea sensului pentru examenul de bacalaureat. În ultimii 30 de ani diversele modificări ale legilor educației într-adevăr au golit de sens examenul de bacalaureat. Admiterea la facultate în baza mediei de la bacalaureat a fost o cârpeală pentru a acoperi scăderea dramatică a numărului de candidați la studenție – hai să-i băgăm în facultate pe toți cei care au trecut bacalaureatul! Doar că în paralel s-a procedat la scăderea numărului de materii pentru bacalaureat – ceea ce a dus mai departe tendința de ultraspecializare pe anumite materii începută în perioada comunistă: dau bacul la matematică și fizică, nu-mi mai trebuie altceva! Nu e nimic de condamnat aici, părinții și copiii au tendința naturală și legitimă să-și maximizeze șansele, acestea sunt condițiile impuse de sistem, ei vor încerca să speculeze la maxim în propriul profit.

Combinația asta de admitere în baza mediei de la bacalaureat și scădere a numărului de materii care a dus la ultra-specializare în învățare a ucis orice fel de valoare a bacalaureatului ca formă de atestare a unui nivel ridicat de cultură generală și la perpetuarea fenomenului meditațiilor. În ultimii 30 de ani a scăzut dramatic numărul absolvenților de liceu care sunt capabili să devină „utilizatori independenți”. Din inerție bacalaureatul este în continuare considerat un test al culturii generale, însă conținutul lui de multă vreme nu mai reflectă pretenția asta. În paralel s-a dezvoltat un alt fenomen: educația a încetat să mai fie un ascensor social, asta și din cauza diluării calității învățământului universitar (aici principalele cauze ar fi scăderea dramatică a calității absolvenților de studii liceale și finanțarea universităților în funcție de numărul studenților, ceea ce face ca oricine să poată obține o diplomă de licență).

Pe lângă asta sistemul politic și economic neo-feudal din România nu mai permite ca educația să fie un ascensor social, altele sunt criteriile de recrutare și promovare pentru elita neo-feudală românească din ziua de azi. Desigur, la nivelul discursului toți politicienii români nu mai pot de grija sistemului de educație, în realitate pur și simplu nu-i interesează.

Bacalaureatul ca mecanism de verificare și atestare a nivelului de cultură generală într-adevăr este un eșec sistemic în România de azi. Traseul educațional este incoerent și nu creează utilizatori independenți, ci solicită doar demonstrarea unei capacități de memorare într-un anumit moment pentru un număr limitat de subiecte (și ăla în scădere). Majoritatea spun că vor învăța la facultate ceea ce le trebuie – însă la facultate lipsa de cultură generală și ultra-specializarea practicate în liceu îi împiedică să învețe în mod real, au un nivel de memorare limitat, le lipsește capacitatea de abstractizare, nu știu cum să învețe dincolo de memorare. În mare cam acesta ar fi istoria procesului de disoluție a bacalaureatului.

PS Elevii care cer eliminarea bacalaureatului în România se împușcă în picior: pentru admiterea la orice universitate din UE au nevoie de diploma de bacalaureat.

(Detalii pe blogul historice.ro, pe care vi-l recomandăm)