Perversitatea tomitană

culege, cum era de așteptat, nu doar ironii și critici, dar și aprecieri, fraternizări instinctuale. Am fost nevoit să șterg și să blochez diverse persoane care mă luau la trei păzește pe temă într-un ton pe care îl puteți bănui. Cea mai aparent ingenuă întrebare era ce așa avea, mai ales ca preot, împotriva postului. Am să răspund mai jos. Paralel, în privat, inclusiv clerici de la marginea umedă a țării mi-au trimis mesaje de derută, dezgust și infinită silă pentru cel care, fără să aibă grijă cu adevărat pastorală, paternă, zboară cu grație de plumb pe câmpiile populismului, rangurilor și revendicărilor. Știu și știm cu toții că nu este ceea ce pare, oricâte conștiințe ar fi îmbrobodit sau oricâte ar mai cuceri în volatila lume digitală.

Pe scurt, chemarea la post tocmai în săptămâna în care, potrivit Triodului (cartea de cult care însoțește perioada de pregătire și apoi derularea Postului Mare), nu se ține în mod apăsat post, este un act arhieresc sfidător și grav. Nu doar că nu are obiect, o chestiune administrativă neavând ce căuta pe „agenda” sufletească a poporului credincios, dar vine după ce lucrurile păreau să se fi înțeles și pacea să se fi reinstaurat, mai ales după cuvintele mai mult decât lămuritoare ale Cancelariei Sinodului și după cele ale Mitropolitului Teofan. Nu, personajul care se roagă cu predilecție elementului acvatic – îmi ajung în rafale tot felul de mostre de astfel de isprăvi liturgice și, recunosc, rămân mereu descumpănit cum de poate avea cineva atâta fantezie și îndărătnicie – a ordonat, cum știm, amintitul post în chiar zilele contra-post ale reuniunii de la București. 

După ce stratagema cu mitingul „spontan” s-a dezumflat, aceasta pare să fie, pentru moment, ultima armă la vedere. Deja atmosfera de gherilă, de luptă neconvențională, de vânătoare nedeclarată dintre Constanța și Colina Bucuriei reprezintă un indiciu al toxicității demersului în formă și conținut deopotrivă. Un astfel de raport de „forțe” nu a mai trăit Biserica noastră la acest nivel de multă vreme. Ceea ce este subiect de presă, cu toate exagerările de rigoare, este pentru comunitatea de credință sminteală. Evident, cum o văd pe propria piele, cei care denunță sminteala ajung ei înșiși să fie acuzați de sminteală. Este gândirea circulară a celor care nu se pot detașa, neavând probabil nici pe alte teme, private, soluții mai ingenioase. 

Dincolo de disputele istorice ale bizantinilor cu armenii, săptămâna aceasta este cealaltă parte a ramei de lumină a Învierii, praznicul urmat tot de o săptămână contra-post numită, cum altfel?, luminată. Așadar, dacă, în mormânt, Domnul luminează bezna prin uciderea morții, noi, întru nădejdea propriei învieri, precedăm și încheiem anual drumul către Golgota și Cruce prin anunțul dătător de curaj al faptului că în toată viața fiecăruia, indiferent cât de întunecate perioade am traversa și oricât de cumplite sau de lungi ar fi, soarele iubirii lui Dumnezeu nu asfințește niciodată. Iconografic, găsim exprimată această teologie a luminii care pătrunde până în adâncuri în mandorla, medalionul în mijlocul căruia apare Hristos, Noul Adam. Ne aflăm aici în miezul simbolisticii ortodoxe, la suflare distanță de palpitul care anunță bătăile de inimă ale omului restaurat.

Așadar, fără a mai lungi, ineditul nedorit al situației create cu bună știință de ierarhul tomitan este, cum am spus-o și scris-o deja, un fapt grav, sfidător față de rânduiala bisericească, față de colegialitatea sinodală, față de conștiința preoțească și față de îndelung răbdătorul bun simț al credincioșilor. În ciuda unora, deloc puțini, care înțeleg să își dea frâu liber în chestiuni spirituale pasiunilor galeriste, strigând „Huo!” și „Amin!” în același timp. Să provoci, să întreții și să te bazezi pe așa ceva este perversitate, nerușinare, ultimă dovadă că nu ai nimic sfânt. 

Doxa & Detox!