DEZVĂLUIRI. Sângeroasele crime săvârșite de Ceaușescu: înjunghierea unui director de bancă din Slatina, în ‘46, și uciderea, tot cu lovituri de cuțit, a studentului Mironescu. În ‘57, Ceaușescu a tras cu pistolul în țăranii răsculați de la Vadu Roșca, ulterior ordonând trupelor de Securitate să deschidă focul asupra mulțimii. Au murit și copii

Printre multe alte problematici relevante, în remarcabilul volum ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic, fost jurnalist de investigații și profesor de limba franceză) și Marian Moise pun sub lupă informațiile existente despre crimele brutale și sângeroase săvârșite de Nicolae Ceaușescu în perioada 1946-1948, cu lovituri de cuțit, dar și în 1957, când a tras cu pistolul în țăranii revoltați de la Vadu Roșca, ulterior ordonând trupelor de Securitate să deschidă focul asupra mulțimii, fapt soldat cu numeroși morți. Acestea se adaugă crimelor în masă pe care viitorul dictator al României urma să le săvârșească, prin poruncile și politicile sale criminale, de-a lungul ”iepocii de aur”.   

În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă atât fragmentele referitoare la crimele amintite cât și o serie de alte aspecte, la fel de interesante, care, așa cum veți remarca, demolează fără drept de apel legendele ceaușiste diseminate de propaganda cultului personalității: 

Un record în materie de invenție

”Există o seamă de biografii fanteziste ale lui Ceaușescu. Printre ele, cea semnată de publicistul francez Michel-Pierre Hamelet, de la ziarul ”Le Figaro”, foarte apreciată de ”erou”, bate toate recordurile în materie de invenție, mixând elanul liricoid cu evocarea unui fond ancestral mitic-eroic. Iată un eșantion: 

”Legenda a început să-și împletească firul cu istoria. Din micul sat al Scorniceștilor au pornit odinioară patru căpitani de-ai lui Mihai Viteazu, voievod muntean din secolul al 16-lea, care la vremea scurtei lui domnii de 8 ani a eliberat și a unit Țările Române. Copilăria lui Nicolae Ceaușescu a fost legată de povestirile acelor vremuri eroice, a căror amintire e păstrată cu sfințenie și mare mândrie de tatăl lui și, alături de acesta, de întreg satul”. (Nicolae Ceaușescu – Biografie și texte selectate, Editura Politică, 1971)

”Are pe dracul în el”

Numai că tatăl, Andruță, avea alte preocupări decât întreținerea flăcării sacre a amintirilor eroice în sufletul predestinatei sale odrasle. Imaginii sărăciei în care se zbătea familia viitorului Conducător, în contrast cu ”vremurile îndepărtate și glorioase” – imagine patetică, prezentată în opusculul lui Hamelet – i se opune cu totul altă percepere a ambianței familiale în care Nicolae a pășit în viață: 

”Tatăl (…) avea o bucată de pământ de aproximativ 3 hectare, câteva oi, vaci și boi. În afară de acestea, mai câștiga câte un ban făcând și croitorie. Gospodăria țărănească ar fi putut foarte bine să hrănească familia, dacă tatăl, capul familiei, nu ar fi fost zilnic oaspete al cârciumii satului. Cea mai mare patimă a lui Andruță Ceaușescu a fost alcoolul, pe care l-a băut din belșug până la sfârșitul vieții. Pe vremea când fiul lui, Nicolae, încă nu era numit ‹cel mai iubit fiu al patriei›, bea cu cea mai mare plăcere țuică ieftină, băutura națională românească cu un procent mare de alcool, distilată din piersici, prune, caise sau struguri. Tatăl lui Andruță Ceaușescu nu avea nici un cuvânt bun pentru fiul său, despre care spunea că ‹are pe dracul în el›.

Preotul ortodox al Scorniceștiului nu are nici el amintiri plăcute despre Andruță  Ceaușescu: ‹Fura, bea, se lua la bătaie și înjura. Nu se interesa deloc de copiii lui. Un om foarte rău›”.

O sărăcie provenită din lene. Și din darul suptului la sticlă 

Așadar sărăcie – dar o sărăcie provenită din lene și un exagerat dar al suptului cu care fusese împodobit genitorul viitorului Geniu al Carpaților, așa cum o evocă istoricul german Thomas Kunze (Nicolae Ceaușescu – o biografie, Editura Vremea, București, 2002). O opinie similară are și reputatul publicist Edward Behr: 

”Primul mit demolat de către sătenii din Scornicești și de contemporanii lui Ceaușescu a fost cel privitor la sărăcia groaznică a familiei acestuia. Desigur, Ceaușeștii nu erau bogați. Nicolae nu era, ca Mao, fiul unui fermier prosper… Dar nu erau în mod sigur cei mai săraci din sat, și legendele băiețelului în zdrențe, trudind ziua la câmp și citind seara cărți împrumutate pentru a-și îmbogăți cunoștințele politice, nu rezistă la confruntarea cu mărturiile.

Cei trei Nicolae 

Fără nici o îndoială, resursele familiei Ceaușescu ar fi fost într-o mai bună stare dacă tatăl lui Nicolae, Andruță, ar fi fost mai puțin înclinat spre desfrâu și băutură. Mărturii locale păstrează amintirea, îndelung refulată, a numeroaselor scene de beție și violență, escapadele lui Andruță la București, în bordeluri și bombe, ca și despre curajul admirabil al Alexandrinei, încercând să-și crească progenitura alături de un bețiv așa de notoriu. (…) Faptul că trei dintre fiii lui poartă același nume, de Nicolae, se explică că tatăl era atât de beat în momentul în care i-a declarat la primărie, că nu i-a venit în minte alt nume”. (Sărută mâna pe care nu o poți mușca, Humanitas, București, 1999)

Spulberarea unui mit 

Într-unul dintre remarcabilele articole despre Nicolae Ceaușescu publicate în aprilie-mai 2011 în Jurnalul Național (intitulat ”Nicolae Ceaușescu a fost premiat în școala primară”), doamna Lavinia Betea rectifică, la rândul său, imaginea unei familii care s-ar fi zbătut în mizerie:

”Contrar propagandei comuniste și post-comuniste, cu starea lui, Andruță se număra printre scorniceștenii mai înstăriți. A fi, ca el, plugar cu proprietate de 9 hectare pământ arabil, plus fâneață, pădure și livadă, te așeza în fruntea satului, nu-n coada lui. Amândoi părinții lui Ceaușescu știau carte. Convinși de foloasele scrisului, cititului și socotitului, i-au dat pe toți cei 9 copii ai lor să facă școala primară”.

Dacă ar fi fost săraci lipiți pământului, părinții n-ar fi putut da la școală atâtea odrasle. Judecând obiectiv, se pare că adevărul e pe undeva pe la mijloc: tatăl avea resurse și pentru școlarizarea copiilor, și pentru satisfacerea înclinației către licori spirtoase. 

Cum își înjura moș Andruță fiul și nora

(O amintire personală: în 1973, pe când lucram la revista ”Tomis”, redactorul șef m-a trimis la Școala de partid de la Timișoara, unde se organiza un curs pentru ziariști. O simplă pierdere de timp pe nu puțini bani publici. Unul dintre colegi, gazetar într-un oraș din Oltenia, mi-a povestit că ”moș Andruță” – nu Andruța, cum scriau biografii lui Ceaușescu – obișnuia să tragă la măsea când într-o cârciumă, când într-alta și, dacă se întâmpla ca localul să aibă televizor și, în acest caz, neapărat îl vedea pe fiu-său, sau pe noră-sa, sau pe amândoi, se înfuria cumplit, trăgea o serie de înjurături foarte colorate și dădea cu scaunul în aparat. 

Securitatea îl lua pe moș, cu blândețe, plătea paguba și-i recomanda responsabilului discreție… Asta până când bătrânul a fost mutat la București.)  

Explicațiile istoricului Ion Petcu 

E drept că există și alte opinii potrivit cărora nu patima tatălui ar fi fost pricina sărăciei din casă – istoricul Ion Petcu, de pildă, o explică astfel: 

”Casa în care se născuse nu era a unui sătean care nu știuse să-și chivernisească munca ori, cum s-a spus, a celui care pusese mai sus plăcerile licorilor bahice. Era, pur și simplu, casa unui sătean român copleșit de nevoi, de copii, incapabil să răzbească greutățile vieții din pricini care se aflau mult deasupra putinței lui, a voinței lui de a le birui. Pentru a socoti altfel, a-l inculpa pentru incapacitatea lui de a-și îmbunătății starea materială înseamnă a culpabiliza o masă imensă a poporului român. (…) Așadar o casă obișnuită de sătean român sărac, tributar statutului de subdezvoltare a economiei românești”.  

Transformarea țăranului român în sclav al colhozului

Istoricul are, fără îndoială dreptate: în toată istoria românilor NU a existat clasă socială mai năpăstuită ca țărănimea, mai cu seamă de la domniile fanariote încoace, până în zilele noastre, guvernele postdecembriste fiind practic indiferente față de soarta țăranilor, în ciuda unor formule de crasă demagogie precum cea trâmbițată de unul dintre ”emanații” de la 22 Decembrie – ”pariul cu turismul și agricultura”. Dar la fel de adevărat este și faptul că, sub domnia fiului comunei Scornicești, bătaia de joc față de țărănime a atins cele mai înalte culmi, continuându-se vârtos depopularea satelor începută de Dej și trecându-se la demolarea multor localități rurale.

Dintre liderii partidului, Ceaușescu s-a implicat în mod direct cel mai mult în colectivizare. Transformarea țăranului român în sclav al colhozului a avut în el un protagonist fanatic, chiar feroce. A avut la activ viitorul dictator, în anii ”transformării socialiste a agriculturii”, crime? Dar în agitata perioadă 1946-1948? 

Uciderea unui director de bancă din Slatina. Cazul ”Lupu” 

”În timpul campaniei electorale (din 1946 – n. red.), Ceaușescu se găsea în județul Olt. Aici el figura pe lista de candidați ai Blocului Partidelor Democratice, fiind și președinte al Comisiei Electorale județene. Comuniștii știau că, în cazul unor alegeri cu adevărat libere, nu ar fi avut nici o șansă, de aceea au acționat în consecință. Partidele burgheze au fost obstrucționate în lupta electorală, iar rezultatele alegerilor au fost falsificate cu nerușinare.

Ceaușescu mobilizase în circumscripția sa electorală trupe motorizate, care aveau misiunea de a-i ‹convinge› cu forța pe alegători să introducă în urne buletinele de vot completate dinainte de comuniști. Cei care se opuneau sufereau brutalitatea dezlănțuită a grupului de presiune. Un director de bancă din Slatina a încetat astfel din viață. El refuzase să voteze pentru Blocul Democrat.

După 1990, un ziar local a relatat: ‹Directorul de bancă de la vremea aceea, un anume Lupu, venise împreună cu soția lui să voteze. El a protestat împotriva faptului că nu se respectă regulamentul electoral. A fost un motiv suficient pentru ca Ceaușescu să-l înjunghie pe la spate cu un cuțit. Amon, șoferul lui, și Ionescu, un frizer din oraș, l-au secondat în comiterea crimei›. 

Relatarea nu a fost însă în nici un fel cercetată, iar împotriva lui Ceaușescu nu s-au efectuat cercetări pentru dovedirea acestui asasinat. Totuși, șoferul lui se pare că a fost condamnat la 3 ani de închisoare”, relatează istoricul german Thomas Kunze. 

O lovitură de cuțit 

Încet, încet, adevărul iese, însă, ca untdelemnul la suprafață. Ecouri ale asasinatului de la Slatina au fost înregistrate și de istoricul Dennis Deletant:

”După ce a ieșit din pușcărie, Ceaușescu a ocupat niște funcții pe linie de partid, după care, în noiembrie 1946, la scurt timp înainte de alegerile generale, a fost numit secretar al regiunii Oltenia; în timpul campaniei electorale, Ceaușescu, fire irascibilă, a avut un scandal cu directorul unei bănci din Slatina, care a fost ucis cu o lovitură de cuțit. Numele asasinului nu s-a aflat, dar indiferent dacă a fost Ceaușescu sau unul dintre călăii săi, incidentul – dacă a fost real – este o dovadă a temperamentului violent al lui Ceaușescu, devenit ulterior notoriu, precum și a tacticilor brutale aplicate de partidul comunist”. (Ceaușescu și Securitatea – Constrângerea și disidența în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, 1995)

Un cadavru ascuns în tufișuri. Cazul ”Mironescu”

Ceaușescu apare în postura de asasin și în volumul de amintiri al dr. Șerban Milcoveanu intitulat Memorii 1929-1989 (Editura Pământul, Pitești, 2008):

”În întregul județ Olt nu erau decât doi comuniști: un dentist evreu, Dodiș, și acest Nicolae Ceaușescu, cunoscut ca ucenic de cizmărie. În compania lor și verbal întotdeauna cu ei, era un avocat Polihon, un foarte distins intelectual și vechi francmason de la Paris. Nicolae Ceaușescu a încercat să recruteze aderenți printre elevii de la Liceul Radu Greceanu. Aici a intrat în concurență cu un student, Mironescu, care făcea propagandă pentru PSD. Într-o seară, Ceaușescu l-a omorât cu cuțitul pe studentul Mironescu și i-a ascuns cadavrul într-un tufiș din parcul cel mare al orașului. Doi ani mai târziu, Ceaușescu l-a omorât, tot cu cuțitul, pe un director de bancă. (…)

Ceaușescu era foarte cunoscut în Slatina și în județul Olt. (…) Literalmente a făcut atâtea monstruozități și abuzuri în județul Olt încât foarte repede a fost selecționat de consilierii sovietici și adus la București pentru a-l înlocui pe Lucrețiu Pătrășcanu în Comitetul Central al PCR”. 

Relatările lui Grigore Belu 

În aceeași carte, după ce-l caracterizează pe viitorul dictator ca fiind ”pe atunci un vagabond și un neisprăvit”, dr. Șerban Milcoveanu relatează următoarele: 

”În iulie 1945, Nicolae Ceaușescu i-a chemat la sediul său pe toți cei înregistrați la Poliție drept legionari. Scopul invitației era să-i încadreze în PCR și să facă din ei noi călăi pentru noi victime. Colegul meu de clasă în liceu, av. Grigore Belu, mi-a povestit scena când a fost convocat de Ceaușescu. Ceaușescu silabisea un text pe care îl ținea sub masă pe genunchi. Era un fel de prezentare a Programului comunist și o enumerare de argumente pentru a-i convinge pe legionari să se înscrie în PCR. 

Av. Grigore Belu i-a răspuns că deja avusese o experiență nefericită cu Mișcarea Legionară și că nu mai voia să riște a doua oară printr-o înscriere în PCR. Uluitor, cu importanță pentru istorie, Ceaușescu a pronunțat următoarele: 

‹Voi, legionarii, ați căzut pentru că ați mizat pe germani și germanii v-au abandonat. Noi, comuniștii, mizăm pe ruși și rușii au particularitatea că nu își abandonează prietenii și aliații. Între nemți și ruși, diferența e ca de la cer la pământ. Cu noi, comuniștii, te așteaptă un mare viitor›.

Grigore Belu era uluit de argumentul lui Ceaușescu, întrucât tot județul Olt îl considera analfabet, vagabond și derbedeu”.

Evident, după câtva timp, avocatul Grigore Belu va fi arestat și va face ani mulți de închisoare politică. 

Îngroparea trecutului

Istoricul Thomas Kunze, atras de misterele vieții politice din perioada în chestiune, scrie următoarele: 

”Fostul secretar general al partidului comunist, Foriș, mareșalul Antonescu și directorul de bancă din Slatina, Lupu, fac parte dintre persoanele marcante care, în 1946, au fost ucise de comuniști. Pe cât de diferite erau aceste cazuri, pe atât de asemănătoare au fost motivele: obținerea puterii și răzbunarea. Cei mai mulți dintre activiștii care ocupau posturi înalte aveau încă o problemă: despre trecutul lor trebuia să se afle cât mai puțin. 

În primul rând, timpul petrecut în închisoarea de la Doftana nu avea cum să îmbunătățească imaginea lui Dej și a tovarășilor săi. Bârlădeanu, pe atunci membru al Comitetului Central, relatează că în Doftana s-au petrecut lucruri care nu se potrivesc deloc cu legenda care spune că închisoarea ar fi fost o ‹universitate comunistă›. Bineînțeles, directorul închisorii de pe vremea aceea, Dafinescu – în 1946 și el deținut – știa ceva mai multe despre aceasta. Această cunoaștere i-a pecetluit soarta: în iarna lui 1946/47, el a fost împușcat la Huedin, un orășel situat între Cluj și Oradea, în timpul transportării unor deținuți sub pretextul unei încercări de evadare”.

Relațiile homosexuale pe care Ceaușescu le-ar fi întreținut în detenție cu unii ilegaliști bătrâni 

Au existat, într-adevăr, zvonuri privind pretinse relații homosexuale între Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ceaușescu (detalii pe larg AICI). La asemenea fapte se referă Pierre Du Bois, autorul unei foarte interesante lucrări despre ”misterele” ascensiunii fostului ucenic cizmar: 

”Potrivit lui Bârlădeanu, Ceaușescu era inteligent, plin de energie, dar și invidios și vindicativ. Este posibil ca niciodată să nu fi uitat și nici să nu fi iertat mârșăviile sexuale la care l-au supus în închisoare tovarășii săi mai vârstnici”. (Ceaușescu la putere, Editura Humanitas, 2008)

Demolarea soclului pe care trona Dej 

Că insul era viclean nu încape îndoială. Manevrele de culise din anii 1967-1968, când a alcătuit, în cel mai mare secret, o comisie care i-a furnizat argumentele (reale) ale demolării reputației lui Dej și au dus la mazilirea temutului Alexandru Drăghici, instrumentul principal al primului în anchetarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, culme a ticăloșiei, sunt concepute cu viclenie (tot cu viclenie procedează Hrușciov, imediat după moartea lui Stalin, când, împreună cu câțiva acoliți, a pus la cale uciderea lui Beria, personaj de care le era tuturor frică). 

Evident că nu un puseu de ”umanism socialist” ori nu se știe ce simț al ”dreptății” l-au determinat să dărâme soclul pe care se așezase memoria mentorului său: în timpul celor 6 ani cât durase anchetarea lui Pătrășcanu, Ceaușescu nu numai că nu i-a luat apărarea, deși, din poziția pe care o avea, cunoștea adevărul, ci a contribuit, cu un articol incriminant în ”Scînteia”, la acuzarea celui ce avea să fie ucis, cu un glonț în ceafă, la Jilava. 

Brutalitatea lui Ceaușescu îi era cunoscută lui Dej, care, la un moment dat, a vrut chiar să se descotorosească de el, scoțându-l din sfera politicului și trimițându-l în administrația de stat, ”să mai învețe”. 

1957. Când Ceaușescu a dat ordin să se tragă asupra țăranilor de la Vadu Roșca

”Socotit mai degrabă intransigent, impulsiv, coleric, mai exact brutal, înclina către soluții extreme. În timpul colectivizării, nu ezita să recurgă la forță pentru a frânge rezistența țăranilor îndărătnici, dând chiar ordin să se tragă asupra unei mulțimi la Vadu Roșca în 1957. Nu era înclinat către toleranță față de minoritățile din România. Antisemitismul și antimaghiarismul lui erau fel de secret al lui Polichinelle”, afirmă Pierre Du Bois. 

De altfel, Drăghici nu va ezita să evoce, în apărarea lui, episodul, amintind chiar și de uciderea unor copii; s-a exprimat, însă, sibilinic, fără a-i spune pe nume celui ce ordonase și dirijase represiunea. 

Istoria tragică a asasinatelor din Vrancea este prezentă și în cartea lui Gheorghe Apostol intitulată ”Eu și Gheorghiu-Dej” (Editura Paco, București, 2011). Fostul înalt demnitar comunist pune uciderea sătenilor revoltați pe seama ”zelului de a se remarca” al lui Ceaușescu care ”a vrut să facă din Galați a doua regiune complet cooperativizată. (…) Trimis să potolească lucrurile acolo, Ceaușescu le-a aprins și mai tare, trăgând cu pistolul în oameni. Ca să fie salvat, a trebuit să se intervină cu forțele armate”. De fapt, cu trupele de Securitate – acesta a fost adevărul. 

Apostol pretinde că Dej ar fi vrut ”să-l scoată imediat din funcție”, dar au intervenit Pârvulescu și Drăghici care l-au apărat pe criminal, susținând că acesta s-ar fi aflat ”în legitimă apărare”. 

Argumentul ni se pare total neconvingător. Războiul declanșat de partid împotriva țărănimii avea nevoie de scelerați, ”munca de lămurire” dovedindu-se neproductivă iar ”liberul consimțământ” o vorbă goală”.