Poporul pierdut


Poporul pierdut

Respectul față de morți și față de rămășițele lor pământești e o dovadă de umanitate, de civilizație. De sănătate mintală și sufletească. Când vorbim despre totalitarisme, uitați toate astea. 

În zilele noastre, în funcție de presiunile internaționale și de jocurile de aparențe ale Kremlinului, iată că trupul lui Navalnîi este redat, finalmente, mamei, zăvorât într-un sicriu. Condiționat, firește. (Pe de o parte, criminalii nu vor o înmormântare publică și amplificarea valului de emoție / nemulțumire mocnită, pe de altă parte, trăim într-o lume în care, scos din Rusia, chiar și un fir din părul lui Navalnîi ar putea spune câte ceva despre moartea lui – s-au mai văzut cazuri –, dincolo de alte urme / caracteristici ale cadavrului, pe care, poate, asasinii nu le-au putut cosmetiza și eluda îndeajuns, fiindcă asta-i legea firii, iar consemnarea unor astfel nu aspecte nu e dorită, chiar și în condițiile unei crime indubitabile.)

Altfel stătea ”treaba” în România lui Dej, iar situația nu s-a schimbat nici în mare parte din epoca lui Ceaușescu, doar că teroarea își modificase rețetarul, întrucât nu mai existau forme de opoziție coagulate iar aparențele externe dictau o anumită conduită. În cea de-a doua jumătate a anilor ‘40, dar și în anii ‘50-‘60, rămășițele pământești ale deținuților politic morți în temnițele comuniste (uciși fie prin bătăi și torturi de neimaginat, fie prin aruncarea lor, nevinovați, în bolgiile celui mai criminal regim carceral posibil) nu au fost redate niciodată familiilor (de fapt, de multe ori, familiile erau tot în pușcările). 

Foarte rarele cazuri în care rămășițele au fost recuperate au fost posibile, de regulă, prin curajul unor acțiuni ilegale – pur și simplu rudele și apropiații au mituit niște ”cadre” sau, aflând locul, și-au dezgropat în secret ruda, înhumând-o tot în secret într-o altă locație. De multe ori așa ceva s-a întâmplat după ani și ani, fiind imposibil de verificat paternitatea osemintelor. 

Însă acestea au fost cazuri izolate, rarisime. Vorbim de sute de mii de cadavre (aruncate în gropi comune sau individuale) rătăcite până în zilele noastre. Poporul dispărut, așa îl numește istoricul Marius Oprea. 

În ceea ce-i privește pe partizani, ritualul stârpirii atingea culmi ale cruzimii și abominației, fiindcă acești oameni puseseră mâna pe armă și trăseseră în securiști, generând o ruptură totală și fățișă în raport cu regimul comunist. Ei au fost cei mai torturați, nefiind un secret că cei mai mulți au sfârșit la zidul execuțiilor sau lichidați sumar, sub pretextul așa-ziselor ”evadări de sub escortă”, deși nu fuseseră condamnați la moarte. 

Dacă îi ucideau în luptă, de regulă prin trădare, în ambuscade cu sute de securiști și milițieni, bestiile cu epoleți își revărsau furia asupra cadavrelor, pe care deseori săreau cu cizmele. Legate de jeepuri / cai / căruțe și târâte prin pădure, trupurile sparte de gloanțe erau expuse în centrul satelor de munte, fiind profanate îngrozitor: lovite, scuipate, turnat ulei pe gură, dezbrăcate, băgat țigări între buze sau în alte orificii ș.a.m.d.. ”Cine face ca ei, ca ei o să sfârșească!” Securiștii se asigurau că marea lecție a fricii va ajunge pretutindeni. Alături de copiii minori, mamele și soțiile partizanilor uciși erau mânate ca niște vite în fața cadavrelor, ca să-i vadă pe cei dragi scuipați și loviți de milițieni și de comuniștii din sat (până recent, scursuri ale comunității). Toți sătenii erau mânați acolo ca niște animale.  

De regulă, cadavrele rămâneau expuse timp de 3 zile în văzul întregului sat, timp în care arestările și persecuțiile atingeau paroxismul. Mărturile vorbesc și despre niște decapitări. Trupurile dispăreau în cursul nopții, deseori înțepate și târâte cu furcile. Nimeni nu le mai vedea vreodată. fiind îngropate în cel mai adânc secret. Morminte fără cruce, morminte ale nimănui. 

De-a lungul anilor, echipa de arheologi condusă de istoricul Gheorghe Petrov a reușit să recupereze zeci de oseminte ale partizanilor și foștilor deținuți politic. Activitatea domniei sale a fost și rămâne crucială. E o punte spre poporul pierdut.    

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.