Viitorul facultăților de Teologie Ortodoxă

de la noi se va scrie, mă gândesc, în funcție de câteva realități, ajustări și perspective:

– recalibrarea academic-pastorală a numărului lor, știut fiind atât faptul că este, într-adevăr, nevoie de cantitate/masă critică pentru a genera calitate, cât și faptul, incontestabil la rândul său, că excesul diluează, degradează, devitalizează, banalizează, murdărește și în cele din urmă trădează esența, ceea ce cu adevărat contează, dincolo de calcule, aranjamente destinale sau orgolii;

– reformularea programelor și a specializărilor, realizând în interior ceea ce în exterior, la nivel universitar general, a devenit sub presiunea pieței muncii un imperativ; concret, deschiderea interdisciplinară, deja existentă - de felul secțiilor de teologie-didactică, teologie-asistență socială sau teologie-artă -, trebuie adâncită și lărgită deopotrivă, aducând și alte științe în dialog cu Revelația, aceasta fiind singura cale prin care Teologia redevine cosmos, univers;

– un plus de spiritualitate definită nu ca anti-intelectualism, ci tocmai ca proces de coborâre a minții în inimă, adică de specific inimitabil și ireproductibil pe alte căi sau în alte spații, ar face bine nu doar conștiinței comunitare a Bisericii lui Hristos, dar ar oferi o complet altă temelie acumulării de tip gnoseologic; altminteri, riscul este întreținerea unei pseudo-gnoze, a unui jargon care pretinde că exprimă, chiar epuizează (sic!) Adevărul; or, Biserica lui Hristos - ne stă martoră critică însăși Tradiția - nu s-a exprimat nici în trecut, nici azi și nu o va face nici mâine în acest mod decât cu prețul de a se trăda pe sine, devenind minciună, fals, înșelare, psihoză;

– reacție la amintita piață a muncii și la prefacerile demografice, un suflu nou ar veni din rescrierea completă a parcursului academic "profesional" al viitorilor preoți și a celor deja în slujire, formarea continuă fiind cheia; aceștia nu mai pot deja acum, dar cu atât mai puțin în viitor, să fie salariați metafizici ai statului secular și instrumente docile ale ierarhiei eclesiale autosecularizante; înzestrați cu meserii, cu competențe prin care își vor hrăni trupul istoric, eliberați de presiunea de a fi îngeri de împrumut, prezențe închiriate ale lumii de dincolo, slujitorii Altarelor nu vor mai putea parcurge același traseu formativ, de carieră, ci vor construi mai evident opțiunea sacerdotală pe vocație; aceasta, firește, va continua să reclame o încadrare teologică precum un tablou o ramă pe măsură; 

– miza centrală nemaifiind nici de natură material-financiară și nici de natură biologică - tineri trecuți eventual prin seminar, acum ajunși la facultate și curând aruncați în misiune drept "carne de tun" -, teologia de mâine va fi întâlni conștiințe deja formate, încercate, validate, autonome, incompatibile cu arbitrariul, cu abuzul sau toanele superiorilor; acest fapt, să îl numim sociologic, va pune și mai mult în lumină rolul paideic al teologiei de șlefuitor de diamante, depășind pe cel actual de miner incapabil să se bucure și să gestioneze comorile pe care le aduce la lumină; nu doar "produsele" se vor modifica, dar mai ales "uneltele";

– în consecință, pragmatic, cursurile de teologie se vor adresa într-o măsură covârșitoare laicatului, bărbați și femei, tineri spirituali de toate vârstele; efectul de durată, deja vizibil în traseele unora de până acum, mai ales a celor cu a doua facultate, va fi recuperarea de către teologie a propriei sale naturi: încetând să mai fie o ideologie a credinței, ci rațiunea credincioasă, va înfrunta ideologiile; în plus: în plină și continuă boală a umanității căzute, faptul teologic își va manifesta mai consecvent rolul terapeutic, vindecător; 

– la teologie nu se va mai pune problema de a fi pierdut trenul, de a fi intrat prea târziu în circuit, ci de a fi ajutat și de a fi reușit, indiferent de stație, să te urci, să pleci în călătorie, până la terminus; 

– tineri, biologic și formativ, laici, vârstnici, curioși și evlavioși, căutători și dubitativi - "publicul" Adevărului va fi și în aulele teologiei academice același pe care îl avem sub cupola bisericilor, duminical, sau în societate, în sens larg; 

– din bază de antrenament a credincioșilor "profesioniști", teologia ar redeveni sportul practicabil de oricine, fără costuri suplimentare altele decât inima înfrântă și smerită, premiza suficientă a minții (i)luminate; atunci, credința nu se va mai traduce prin credulitate și nici misterul prin ignoranță.

Ar fi ca la Carte.

Doxa!