DEZVĂLUIRI. Două plonjări în gol de la fereastră și o decapitare cu locomotiva! Trei morți misterioase din ultimii ani ai regimului Ceaușescu despre care presa NU a scris niciodată. S-au sinucis sau au fost ”sinuciși”? Legăturile cu PCR și Securitatea. Oroarea ”iepocii de aur”

În remarcabilul volum ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic, fost jurnalist de investigații și profesor de limba franceză) și Marian Moise dezvăluie trei cazuri de morți suspecte, survenite în condiții mai mult decât misterioase, nici până astăzi elucidate, în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. E vorba despre niște personaje de vază din Constanța, fie făcând parte din ierarhia locală a PCR, fie din siajul Securității. Cu toții dețineau funcții babane și extrem de bine remunerate, datorate partidului, bucurându-se de o poziție respectabilă în societatea comunistă – doi aveau funcții de conducere în domeniul turismului, al treilea era unul dintre ștabii din Portul Constanța. 

Patru morți misterioase despre care presa nu a scris niciodată 

Despre aceste cazuri nu s-a scris niciodată în presă. O facem noi acum, publicând dezvăluirile din volumul amintit: 

”În ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste, la Constanța au avut loc câteva evenimente deosebite, rămase până astăzi învăluite în mister. Este vorba despre moartea suspectă a unor personaje de vază, a căror ascensiune a fost strâns legată de devotamentul – real sau mimat – față de partid. Unii au deținut chiar funcții înalte în ierarhia PCR, alții au condus întreprinderi de o importanță ce depășea hotarele județului de la Mare. În momentul producerii evenimentelor, impactul la public a fost extraordinar, zvonuri contradictorii încrucișându-se frenetic, inflamând o societate greu încercată de lipsuri, foamea și frigul devenind obișnuință, și totodată de absența informării. 

Astăzi putem aprecia că obrocul sub care cenzura regimului ținea tot ce contravenea acțiunii de preamărire a Geniului Carpaților și a Savantei, tot ce putea scoate din apatie și din veșnica grijă a zilei de mâine o lume grav traumatizată de ceaușism a fost politică de stat. Foarte puțini au fost cei care au știut adevărul în legătură cu cauzele deceselor, iar inițiații au aparținut partidului și Securității, tandemul prezent în fiecare dintre misterioasele cazuri. 

CITEȘTE și Dezvăluiri din anii ciumei comuniste. Tiranul Nicolae Ceaușescu prefera să-și asasineze indezirabilii de la vârful PCR cu otravă sau prin înscenarea unor ”accidente rutiere”. Câți deținuți politic au fost sub dictatura ceaușistă? Cazul lui Emil Hidoș (19 ani), aruncat în pușcărie pentru că a scris Europei Libere, solicitând difuzarea unor piese muzicale pop

Probabil că motivele reale ale deceselor se află între coperțile unor dosare nicicând făcute publice. Sunt încă în viață oameni care știu exact cum s-au întâmplat lucrurile – dar care, din diferite motive, se feresc să vorbească. Vor fi având motivele lor. Poate că dezvăluirea integrală a adevărului nu este încă ferită de riscuri. Suntem însă convinși că, mai devreme sau mai târziu, adevărul adevărat, cum se zice, va fi cunoscut de public. 

Este interesant de remarcat că actanții evenimentelor au lucrat în două domenii de importanță națională, și chiar internațională pentru Constanța în timpul istoric la care ne raportăm: activitatea portuară și turismul. Și portul, și turismul îi puneau pe cei care lucrau acolo în legătură cu străinii, motiv pentru care supravegherea lor de către regim era mult mai extinsă și mai minuțioasă decât se practica în alte sectoare ale vieții publice. Pe de altă parte, în port și în turism (acesta incluzând și rețeaua comercială – restaurante și magazine destinate exclusiv desfacerii mărfurilor contra valută – dolarul fiind, desigur, la mare căutare –, așa-numitele shop-uri) se puteau câștiga lesne bani frumoși – și nu neapărat în mod legal, dimpotrivă. 

CITEȘTE și Bisericile osândite de criminalul Ceaușescu. Demolarea conștiințelor, a istoriei și a rădăcinilor. Cum a fost distrus Bucureștiul în perioada 1977-1989, cu pretextul unor așa-zise ”planuri de sistematizare”. Turnul Babel, profanările și întoarcerea la idoli

Din câte știm, cazurile pe care le prezentăm nu au mai fost prezentate în presă. Cel puțin, noi nu le-am întâlnit în paginile ziarelor (postdecembriste, firește). 

În cele ce urmează, ne aplecăm asupra a patru cazuri, unul mai misterios decât altul, nici astăzi elucidate. Precizăm că informațiile ne-au fost oferite, cu amabilitate, de domnul Ioan Florescu, important om de afaceri, nume de referință în turismul de pe litoral. Mai precizăm că măcar unul dintre aceste cazuri, cel al lui Ioan Florescu, nu s-a soldat cu un deces misterios. Care totuși i s-ar fi putut întâmpla oricui. 

Cazul Constantin Gheorghiu

Într-o zi din toamna anului 1984, Constantin Gheorghiu, directorul coordonator al I.H.R. (Întreprinderea de Hoteluri și Restaurante) Mamaia s-a aruncat de la fereastra unui apartament din Constanța, zdrobindu-se de pavajul de lângă imobil. Și-a găsit astfel sfârșitul. S-a sinucis sau a fost ”sinucis”?

Domnul Ioan Florescu, interlocutorul nostru, optează pentru a doua ipoteză, întărită măcar de faptul că apartamentul nu era unul oarecare, ci un spațiu conspirativ, aparținând unei structuri a Securității situate într-un bloc de 10 etaje – B1, de pe Strada Traian – din zona centrală a Constanței, o adevărată rezervație de ”bizoni” ai Organelor. (Nimic de mirare, însuși șeful spionajului, faimosul Nicolae Doicaru a fost uns ministru al acelui – realmente important atunci – domeniu al economiei naționale care era turismul. Post și acesta important dar nu pe măsura celuilalt în care, totuși, Doicaru nu a mai putut rămâne, de șef al Direcției de Informații Externe DIE, după fuga lui Pacepa în Statele Unite).

Banii pentru cei ”de sus”

După opinia unui remarcabil intelectual constănțean, bun cunoscător al realităților ”epocii de aur”, Constantin Gheorghiu ar fi fost nu omul prin care imensele sume adunate de șefii de complexe și unități erau trimise ”sus”, ci dimpotrivă, el ar fi refuzat să se preteze la acest joc murdar. Oricum, aflase și știa prea multe, în consecință trebuia să dispară. (Interlocutorul nostru dorește să i se păstreze anonimatul). Oricare ar fi cauza, saltul personajului în gol rămâne un fapt cert.

Defenestrarea. O practică ”tradițională” 

Aruncarea pe fereastră a persoanelor indezirabile , defenestrarea, nu este neobișnuită în lumea tenebroasă a ”serviciilor”. Cel mai faimos caz, cunoscut pe plan mondial, este cel al lui Jan Masaryk, om de stat ceh, fost ministru de Externe în guvernul provizoriu de la Londra, al Cehoslovaciei, stat format după disoluția imperiului Austro-Ungar, invadat de nemți (1940-1945). A deținut aceeași funcție între 1945-1948. 

La cererea președintelui Edvard Benes, a rămas în funcție după venirea la putere a comuniștilor, în 1948. Două săptămâni mai târziu a sărit sau a fost împins de la o fereastră din clădirea Ministerului de Externe – cf. Enciclopedia Universală Britanică, vol. 10, Editura Jurnalul Național, 2010).

O crimă abominabilă 

Un caz din România e invocat de Doina Jela în ”Lexiconul Negru” – e vorba despre criminalul cu sânge rece Teohari Georgescu: ”Printre cei mai timpurii deținuți politici anticomuniști din România, cei arestați după demonstrațiile monarhice și alegerile din 1946, se știa despre Teohari Georgescu că avea un dosar de drept comun instrumentat la Craiova de procurorul Giugiuc, înainte de 1944. După 1948, Giugiuc a fost adus la București în stare de arest și aruncat de la etajul 5 al prefecturii de poliție. Acel dosar de drept comun a dispărut”. 

Nu avem nici cea mai mică îndoială că așa a fost, metoda se potrivește perfect cu personajul: în 1952, când a fost aruncat în ”groapa cu lei” destinată ”deviaționiștilor” – de fapt, gangsteri moscoviți căzuți în lupta pentru putere cu gangsterii din banda lui Gheorghiu-Dej, cu toții la fel de criminali –, Teohari Georgescu a fost acuzat de ”lipsă de ură de clasă”. Toate ca toate, dar asta nu! Acuzatul s-a apărat cu vehemență, arătând că, deși nu erau condamnați la moarte, ci la închisoare, anumiți ”reacționari”, și nu puțini, din vechea elită, cea adevărată, au fost uciși la ordinul lui. 

Cazul Dumitru Petrișor

În 1970, director general al Centralei ONT Litoral a fost numit Vasile Trandafir, om destoinic, cu studii superioare, înlocuit în 1985 cu Ion Goga, funcționar superior în Ministerul Turismului unde fusese director al organizării în tot sistemul turistic din România. Înainte de activitatea din minister fusese director general la ONT Brașov, instituție al cărei obiect de activitate era turismul montan. Lui Goga, și el specializat în turism, i-a succedat, în 1987, ”un tovarăș de nădejde” pe nume Petre Ariton, fost tâmplar la ”Mobila”, o întreprindere de prelucrare a lemnului. Îl promovase partidul după ce absolvise ”academia” Ștefan Gheorghiu. De prisos să spunem că priceperea tovarășului Ariton în materie era sublimă… în sensul caraghios! De altfel, după 1989, Petre Ariton și-a deschis o mică agenție de turism repede învăluită în negura uitării… Ar fi avut mai mult succes dacă revenea la dragostea dintâi și deschidea o tâmplărie!

În subordinea Centralei ONT se aflau cele trei I.H.R. înșirate de-a lungul coastei românești a Mării Negre, cu sediile la Mangalia, Eforie Nord și Mamaia. După moartea lui Constantin Gheorghiu, director la I.H.R. Mamaia a fost numit Dumitru Petrișor (după unele surse, și-ar fi schimbat în Petrișor numele originar Ciupitu), de loc din Mangalia unde, de altfel, lucrase în turism. O sursă ne-a informat că insul în cauză ar fi lucrat în Securitate unde avansase până la gradul de locotenent-major. 

E posibil să fi fost așa, dar mult mai interesantă ni se pare altă latură a vieții și a carierei acelui om: Petrișor, care practicase boxul, era arbitru internațional de box – și nu unul oricare, ci un specialist cu o reputație solidă, care ar fi arbitrat chiar și meciuri din cadrul Campionatului Mondial desfășurat la Ciudad de Mexico. 

CITEȘTE și DEZVĂLUIRI. În perioada detenției, junele Nicolae Ceaușescu a întreținut relații homosexuale cu ilegaliști bătrâni, printre care Șmil Marcovici. Există și versiunea că s-a aplecat în fața lui Dej. Comuniștii care au confirmat asta. Cât despre Lenuța, ea se tăvălea cu soldații naziști în 1940. Secretele îngropate ale Ceaușeștilor

Generalii Nuță și Mihalea 

La scurtă vreme după întoarcerea în țară, afirmă sursele noastre, Petrișor s-a pomenit băgat în mijlocul unei cabale pusă la cale de personaje sus-puse, ca faimosul general Nuță, pe atunci șef la Inspectoratul General al Miliției, personaj controversat (ucis în toiul evenimentelor din 1989, împreună cu generalul Mihalea, în urma lovirii elicopterului în care se aflau de către o rachetă sol-aer, nu se știe de cine și de ce trasă și mai ales la ordinul cui, caz rămas printre misterele neelucidate ale sfârșitului regimului ceaușist). Nuță i-ar fi ordonat șefului Miliției județului Constanța să găsească pretexte în temeiul cărora să-i ridice carnetul de conducere auto. Până aici, nimic nou sub soare. Miliția, sora mai mică a Securității, nu strâmba din nas la înscenări. 

Într-o zi din toamna lui 1986, Dumitru Petrișor a fost chemat la București. Nu știm de cine și nici de ce. Ce se știe însă cu exactitate este că la Constanța nu a revenit Dumitru Petrișor viu și nevătămat, ci un sicriu sigilat ce ar fi conținut trupul neînsuflețit al arbitrului internațional de box. Altceva nu se cunoaște. Iar lipsa de informații din partea instituțiilor de specialitate ale statului ne îngăduie să facem orice fel de supoziții, mai ales că nimănui nu i s-a permis să deschidă sicriul. 

Un nou salt în gol

O ultimă remarcă privitoare la acest al doilea caz încărcat de necunoscute: potrivit informațiilor noastre, succesorul lui Constantin Gheorghiu la direcția I.H.R. Mamaia, decedat în urma saltului în gol pe fereastra unui apartament din centrul Constanței,  a murit în același mod. ”Coincidență” tulburătoare, diferențele fiind nesemnificative: blocuri din orașe diferite (cel din București se afla în cartierul Titan), etaje diferite – neimportant! 

Să optăm pentru sinucidere? De ce s-ar fi sinucis oameni în plină putere, cu funcție bine plătită și cu o poziție onorabilă în societate? Să folosim mai degrabă formula ”modus operandi”? Întrebările persistă. La fel și misterul. 

Cazul Ioan Florescu

Interlocutorul nostru a ocupat funcții importante în lanțul de localuri de pe litoral. În 1984 era șeful restaurantului constănțean ”Bulevard”, aparținând I.H.R. Mamaia. Să nu uităm: înainte de 1989, localurile aparțineau statului, în consecință, directorul unui astfel de stabiliment era angajat al statului. Să notăm și faptul că Florescu era un apropiat al lui Dumitru Petrișor, despre a cărui moarte am tratat mai sus. 

După un timp, Florescu predă gestiunea restaurantului altcuiva, el fiind mutat la barul ”Melody”, local reprezentativ al stațiunii Mamaia. Nici aici nu este lăsat să stea prea mult. Îl înlocuiește unul dintre frații Păunescu, Viorel, iar el preia conducerea restaurantului ”Delta”, situat vizavi de ”Melody”. ”Delta” includea atunci clubul TUI, într-o vreme când turiștii vestgermani veneau în număr foarte mare în stațiunile românești. 

Căpitanul Roman, spaima litoralului 

Este momentul să-i informăm pe cititorii tineri, care fie n-au cunoscut vremurile la care ne raportăm, fie erau copii pe-atunci, că fiecare local de alimentație publică, sintagmă care desemna restaurante, baruri, bufete, era permanent în atenția Miliției economice care își formase o rețea extrem de numeroasă de informatori. Evident că și Securitatea îi avea pe ai ei. Au existat, firește, ofițeri onești, respectuoși față de litera legii și adevăr, dar au fost și destui care au pus la cale înscenări, producere de mărturii false, șantaj – pe scurt, procedee nepermise nici chiar în acele timpuri, dar foarte des folosite. În materie economică, și nu numai, Miliția a acționat nu o dată arbitrar, practic nefiindu-i frică decât de partid și de sora sa mai mare, Securitatea. 

Circula, pe timpul acela, un banc care spune multe despre puterea Miliției economice: se zice că la ușa unui gestionar a bătut puternic, în toiul nopții, cineva. Buimăcit, omul s-a dus la ușă și a întrebat tremurând: – Cine e? / – Moartea!, i s-a răspuns.  /  – O, ce bine! M-am liniștit. Credeam că e căpitanul Roman!”, a zis omul, răsuflând ușurat…

Căpitanul în chestiune, ajuns apoi maior, mutat la București unde i s-a pierdut urma, era unul dintre cei mai temuți milițieni de pe litoral. Se spunea că, la Miliție, ancheta debuta printr-o cotonogeală țeapănă a ”clientului”. Abia apoi veneau întrebările. 

(Este interesant de notat că, între patru ochi, securiștii spuneau despre milițieni că recurg la bătaie în anchete, ca niște barbari; la rândul lor, milițienii spuneau același lucru despre securiști. Și unii și alții aveau dreptate.)

Avertismentul. Și fuga 

La un moment dat, Florescu – om cu relații, firește, într-o funcție ca a lui îți faci o sumedenie de cunoștințe – e avertizat de un anume colonel Bidian că urmează să fie arestat. Explicația: făcea parte dintre apropiații lui Dumitru Petrișor căzut – cum am arătat mai sus – în dizgrație. 

Bidian fusese șeful Direcției de Cercetări Penale din Inspectoratul General al Miliției. Trimis la conducerea Miliției Județului Constanța, fusese înlocuit cu celebrul colonel Tudor Stănică, un individ deosebit de brutal, băgat până-n gât în asasinarea inginerului Gheorghe Ursu. 

În urma avertizării, Ioan Florescu fuge imediat la București, unde stă ascuns, până în decembrie 1986, la un fost paznic din personalul pe care îl condusese de-a lungul timpului. Acesta locuia cu soția într-un apartament din cartierul Berceni. Sătul de starea de fugar hăituit, într-o zi din luna decembrie ‘86, se prezintă la Inspectoratul General al Miliției și se predă. 

Este dus imediat la Rahova, depus la arestul Cercetărilor Penale ale Miliției… și băgat în ”fabrică”. Spus pe șleau, este bătut cu sălbăticie și ținut 6 luni în anchetă. La un moment dat, totuși lucrurile se mai liniștesc, probabil și ca urmare a morții lui Petrișor (eveniment care, potrivit lui Florescu, nu s-ar fi desfășurat fără luptă în apartamentul din cartierul Titan). 

Ioan Florescu ne-a relatat că la Rahova a fost anchetat de Constantin Nuță (”general de Securitate, șeful Inspectoratului General al Miliției, a participat la reprimarea revoltei de la Brașov, a muncitorilor, în noiembrie 1987. A fost, între 22 iulie 1978 și 22 decembrie 1989, subsecretar de stat în Ministerul de Interne” – conform Lexiconului Negru). E vorba, așadar, de un personaj de primă mână în aparatul represiv ceaușist. Printre anchetatori s-au numărat și o serie de subalterni ai acestuia printre care și generalul Mihalea, un colonel Baciu și mai vechea noastră cunoștință, Tudor Stănică.

CITEȘTE și EXCLUSIV DOCUMENT: În octombrie 1984, când românii făceau foamea în frig și întuneric, Întreprinderea Sere Codlea îi dedica dictatorului Ceaușescu medaliile câștigate de garoafele și mini-garoafele ”românești” în cadrul Expoziției Internaționale Horticole organizată la Erfurt, în RDG

”În timpul lunilor de anchetă, șefii de la București i-au dat sarcină lui Șerban, șeful serviciului Economic de la Constanța, să-mi confecționeze un dosar de luare de mită. Șerban i-a ‹convins› pe trei ospătari – dintre care unul a murit – să declare că mi-au dat mită 300.000 de lei, apoi încă 150.000 de lei. Cum sumele erau prea mari pentru acea vreme, s-a renunțat la ele, în final rămânând doar suma de 50.000 de lei”, ne-a relatat Florescu. 

Procesul a avut loc la Constanța, în lunile mai și iunie 1987, apărător fiind reputata avocată Valeria Zamfir. În pretoriu, cei doi ospătari și-au retractat declarațiile. Inculpatul a fost, totuși, condamnat, în primă instanță, la 10 ani. (Avocata ceruse o condamnare la 6 ani, reductibilă la jumătate, din care inculpatul să execute doar 1 an.)

Decretul 11. ”Trăiască tăticul nostru”

Instanța superioară i-a dat, totuși, o pedeapsă de 10 ani. A avut noroc, o șansă nesperată: la 26 ianuarie 1988, Geniul Carpaților și-a adăugat, la mulțimea festivităților aniversare, un decret de amnistie, celebrul decret 11, cel mai ”consistent” din câte dăduse, care a golit literalmente închisorile, ”înăuntru” rămânând condamnații cu pedepse foarte mari. În urlete de bucurie, după ce agățaseră la ferestre cearșafuri pe care scriseseră, cu litere de-o șchioapă, ”Trăiască tăticul nostru”, violatori, hoți de buzunare, , șpringari, proxeneți au ieșit de-a valma pe porțile pușcăriilor. 

După Revoluție, când s-a făcut reconstituirea cazului Petrișor, un anume Ștefănescu, colonel de contrainformații, a admis că s-a comis o crimă. 

Al patrulea caz: sinuciderea (?) directorului Voicu

De data aceasta, faptele se petrec altundeva decât în turism, anume în Portul Constanța, perimetru – atunci, ca și acum – al multor afaceri tenebroase, al combinațiilor aducătoare de bani foarte mulți cu eforturi minime, al unor afaceri ilicite în care erau amestecați fel de fel de inși dintre care unii se bucurau de protecție înaltă. 

Protagonistul afacerii pe care o prezentăm – în legătură cu care avem, din păcate, cele mai puține informații, fiindcă autoritățile vremii s-au străduit din răsputeri să împiedice scurgerea de date în afara unui cerc restrâns, format din activiști de la vârful partidului, ofițeri de Securitate cu grade mari, procurori –  este activistul de partid Constantin Voicu, de formație inginer. Acesta ajunsese, în ierarhia PCR, pe o treaptă relativ înaltă, anume secretar cu probleme economice al Comitetului Județean Constanța al PCR. 

CITEȘTE și Spovedania unui neînvins: Viorel Rovențu, eroul care a încercat să-l ucidă pe Ceaușescu în 1983. De la torturile Securității la aventura marii evadări din vagonul-dubă. Sângeroasa revoltă de la Colibași, epoca Iliescu și represiunea pe ritmuri de lambada

Din motive care țin de ”rotația cadrelor”, nefiind excluse și alte cauze, la un moment dat Voicu a fost înlocuit cu un alt personaj. Tovarășii de la cadrele CC și-au adus aminte că tov. Voicu are studii superioare tehnice, în consecință a fost numit la Regionala CFR Port Constanța, funcție destul de babană pentru că unitatea pe care a fost pus să o conducă era importantă, asigurând transportul feroviar al mărfurilor în aria – foarte întinsă – a celui mai mare port de la Marea Neagră, pe atunci având o activitate trepidantă. 

Decapitarea 

După câteva timp, s-a petrecut tragedia. Directorul Voicu s-a dus într-o zi într-un anume loc, în apropierea Șantierului Naval, într-o zonă unde șinele configurau un semicerc și unde făceau manevre locomotivele portuare, a așteptat până a venit una, s-a întins lângă calea ferată și și-a pus gâtul pe șină. Mecanicul n-a mai putut face nimic, omul fiind decapitat într-o clipă. 

O posibilă explicație

Zvonul vehiculat după acest tragic incident a fost că directorul intrase într-o afacere – ilegală, desigur, deci foarte periculoasă – cu plăcuțe de oțel ultradur vidia, fabricate în Combinatul de Oțeluri Speciale de la Târgoviște. Plăcuțele, foarte căutate, ar fi fost scoase clandestin din țară. Simțind, după anumite indicii, că organele se apropie de el și știind ce ar păți, cu atât mai abitir cu cât se bucurase de încrederea tovarășilor de sus de tot – neputându-se aștepta la clemență, mai ales dacă va fi avut și dușmani – fostul activist a preferat să-și ia viața. 

Iepoca de haur 

Am prezentat câteva cazuri dintr-o epocă pe care, lingăii Ceaușeștilor au botezat-o, grandilocvent și fals, ”de aur”. Realitatea e cu totul altul. Exact în acele vremuri se plămădea eșalonul doi – care, la rândul lui, va da naștere eșalonului trei – născut din acea mixtură de vorbe mari, fără conținut, de adulație nerușinată, de ipocrizie și de opresiune”.