"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
S-au împlinit 72 de ani de la înălțarea la Cer a lui Valeriu Gafencu, cel pe care părintele Nicolae Steinhardt l-a supranumit ”Sfântul închisorilor”. Veșnica sa pomenire! A fost o victimă nevinovată sub două dictaturi.
Aflat în temnița comunistă de la Târgu Ocna, bolnav de o tuberculoză pulmonară ce se agrava, Valeriu a avut o revelație în cursul căreia i s-a dezvăluit că va muri în ziua de 18 februarie. El i-a anunțat din timp pe deținuții apropiați, pentru ca aceștia să facă toate pregătirile ce puteau fi făcute în condițiile date – haine curate, o sursă de lumină ș.a.m.d.. Așa cum a spus, Valeriu avea să moară la 18 februarie 1952.
Prieten apropiat sufletește de Gafencu, fostul deținut politic Nicolae Itul a fost martor ocular al acestei treceri anunțate. Peste decenii, el va relata momentele cu acuratețea mărturisitorului, în interviul publicat în volumul ”Aiudule, Aiudule”, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu (Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 164-170). Vă prezentăm fragmentele amintite:
”Pentru mine Valeriu este un om deosebit. Am avut cu el multe discuții și întotdeauna eu erm mai impulsiv puțin:
– Ce, bă, câteodată trebuie să dai cu pumnul, și Hristos s-a înfuriat și a dat cu biciul.
– Ai dreptate, câteodată poate, dar era Hristos, nu tu.
Sunt momente care îți dau de gândit. Prin ianuarie 52, acum eu am tot mers pe la el. Mergeam, discutam cu el, și-i mai spuneam, schimba impresiile de valoare, nu orice. Era în relații cu ceilalți, unii erau mai revoltați, mai cu dușmănie, el căuta împăcarea, adică cu duhul blândeții, să ne înțelegem. (...)
Cam după 1 ianuarie mi-a zis Valeriu:
– Nicolae, am o rugăminte la tine.
– Spune, Valea, orice.
– Vezi, eu am avut o stare deosebită în care mi s-a spus că în 18 februarie voi pleca la Domnul.
– O.. Valeriu… dar ești sigur?
– Sunt sigur.
– Eu mă-ndoiesc că Dumnezeu ne spune sfârșitul.
– Și totuși, mie mi l-a spus. Am avut o relevalție. O oarecare îndoială mi-am păstrat în suflet, mă iertați, spun adevărul.
– Valea, dacă zici tu, vom vedea. Dar spune ce dorești.
– Te rog pe tine, nu spui nimănui, să pregătești hainele cutare, cutare: cămașă, izmene, batistă, maieu, chiloți, ciorapi, să fie albe, toate curate. Să faci rost de o lumânare că n-avem lumină în timpul nopții.
– Da, zic, asta e cea mai grea problemă.
– Să ai grijă când mor să fii aici lângă mine, în ziua de 18 februarie să fii la mine. Când se deschide să vii direct la mine.
Avea o cruciuliță de argint legată cu ață.
– Asta să mi-o pui în gură pe partea dreaptă, ca eventual dacă voi muri și voi fi înhumat să mă găsiți și să știți locul, cum să mă identificați.
– Promit să o fac.
– Te aștept, pe măsură ce le realizezi să mi le arăți.
M-am apucat de treabă. (...) S-a apropiat ziua de 18, mă duc la Ianolide, eram în aceeași cameră, el locuia lângă o sobă de teracotă, nu era foc în ea, eu în partea opusă, în diagonală.
– Măi Ioane, vezi că te duci jos, tu te duci la Valea. Uite, Valea mi-a spus mie că astăzi să fiu la el, eu nu mă duc acuma, vreau să văd dacă-și aduce aminte sau a fost numai o iluzie, dar te rog frumos nu vorbi cu nimeni și să vii să-mi spui imediat. Rămân, eu de-aici nu plec până nu vii tu.
S-a deschis ușa, noi eram ultima cameră și se duce Ianolide jos. N-au trecut 4 minute și vine gâfâind:
– Hai, te-așteaptă Valea, așa-i de supărat că n-ai venit tu.
– Păi, de ce s-o fi supărat?
– Că n-ai venit tu.
Și o iau la fugă, mă duc la el.
– Valea dragă, am venit!
– Ai uitat?
– Am uitat. (mințeam, dar nu puteam să-i spun direct că, de fapt, voit făcusem, ca să verific)
– Ai pregătit toate?
– Uite, le-am pregătit, sunt toate gata, le-am pus pe acolo pe lângă mine.
Orice ar fi venit erau la îndemână, știam să le mânuiesc. La ora 10.00 a venit vizita medicală, doctorița însoțită de doi medici, Floricel și Ghițulescu, alături de un milițian, sergent major, care era sanitar, n-avea voie să fie singură. (...) A venit la Valea, s-a oprit în fața patului cu un registru așa în față:
– Ce să-ți mai prescriu, domnu’ Gafencu?
Valeriu a stat pe șezut, tot timpul a stat pe șezut, nu putea dormi pentru că inima nu-l putea lăsa. Când se culca nu mai putea respire. Adormea tot așa, în șezut. Se uita către ea, avea niște ochi albaștri, frumoși, de parcă puteai pătrunde prin ei, parcă vezi tot. M-am uitat în ochii lui, îi jucau puțin în lacrimi.
– Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu pentru grija ce-ați avut-o pentru noi. Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu că v-ați purtat ca o mamă pentru copii, ați făcut tot efortul. Acum eu sunt pe cale de a pleca de aici.
– Ce-ai bă, unde pleci?, zice milițianul.
– Sunt pe cale de a pleca acolo unde veți veni toți, și dumneavoastră veți veni într-o zi. Doamnă doctor, vă mulțumesc că ați făcut un efort supraomenesc să vă purtați cu noi așa cum se cuvine și că ați făcut foarte multe lucruri, cu toate presiunile din jur. Dumnezeu să vă binecuvinteze și pe dumneavoastră.
– Domnule Valeriu, dar nu vorbiți așa…
– Doamnă doctor, mai am o rugăminte.
– Spune.
– Dacă puteți să-mi trimiteți un felinar, că eu dacă plec, la noapte să aibă ai mei o lumină lângă mine.
– Da, asta o fac.
– Și vă rog foarte mult să continuați așa și încă odată vă mulțumesc din toată inima.
– Ce bă, ce tot mulțumești atâta? Unde te duci? Nu ieși de-aici când vrei tu!, s-a băgat în seamă milițianul.
– Domnule sergent major, o să plec de-aici, o să plecați și dumneavoastră într-o zi.
– Lasă, bă, poveștile tale, ce știi tu?
– Vă mulțumesc și vouă, camarazilor doctori, pentru tot ce ați făcut, în numele tuturor. Purtați-vă frumos, rugați-vă lui Dumnezeu să ajungem toți în același loc.
Cam astea au fost cuvintele, după aceea delegația a plecat. Doctorița a mers prin spatele penitenciarului, era un coridor care ducea la cabinetul medical, unde era și laboratorul și camera de Roentgen, dar era o ușă în spate la cameră. S-a oprit acolo și s-a uitat la noi, la Valeriu, am observat-o imediat, pe urmă a plecat mai departe. Foarte mult a impresionat-o. După ce s-a dus, nu ne-a trimis felinar, că n-avea cum să ajungă așa repede. Toate astea au durat cam până pe la 10 și jumătate.
Pe la 11.00 deja au început să i se răcească mâinile. Ianolide stătea la capul lui, eu stăteam la corp, că făceam una-alta, i-am adus mâncare, dădeam la ceilalți bolnavi, că eram de serviciu. Iar am venit lângă el, Ianolide vorbea cu Valeriu. A mai venit Mihai Lungeanu și parcă a mai venit cineva pe la cap pe-acolo. Între timp eu l-am cercetat la picioare, la fluiere, am simțit cum se răcește corpul și mi-am dat seama că-i gata. A mers așa, a evoluat până a rămas cu ochii deschiși și ultima suflare:
– Acum primește Doamne pe robul tău.
Am făcut o rugăciune împreună tot timpul ăsta, și a adormit”.
Veșnica sa pomenire!
