DEZVĂLUIRI. În perioada detenției, junele Nicolae Ceaușescu a întreținut relații homosexuale cu ilegaliști bătrâni, printre care Șmil Marcovici. Există și versiunea că s-a aplecat în fața lui Dej. Comuniștii care au confirmat asta. Cât despre Lenuța, ea se tăvălea cu soldații naziști în 1940. Secretele îngropate ale Ceaușeștilor

În volumul ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic) și Marian Moise pun pe tapet o serie de informații puțin cunoscute despre cuplul Ceaușescu, în condițiile în care acestea au fost îngropate de-a lungul deceniilor, în schimb, propaganda de stat inventându-le celor doi biografii mărețe, care însă nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea. 

Bunăoară, autorii analizează și informațiile referitoare la relațiile homosexuale pe care tânărul Ceaușescu le-ar fi avut în perioada detenției, unde a dus-o mai bine decât în casa părintească sau oriunde mai locuise anterior (masă asigurată de 3 ori pe zi, pat personal, rufe spălate de altcineva, duș săptămânal, curent electric, scutire de muncă ș.a.m.d.). Comuniști de frunte și cu vechime, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Titus Popovici au susținut că Ceaușescu i-ar fi fost ”fetiță” sexuală lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceea ce, dacă e adevărat (ei o spun!), aruncă o nouă lumină asupra relațiilor dintre viitorul dictator comunist al României și viitorul său succesor. 

Mai mult, ilegalistul Pavel Câmpeanu susține că tânărul Ceaușescu ar fi avut relații homosexuale, tot în detenție, cu bătrânul ilegalist Șmil Marcovici, care era cunoscut pentru astfel de preferințe. 

Cât despre Lenuța Petrescu (viitoare Ceaușescu), mai mulți ilegaliști au susținut că în 1940 se tăvălea cu soldații naziști, împreună cu Adela, cumnata ei, notorie pentru că îi plăcea la greu hârjoana din floare-n floare. 

În cele ce urmează vă prezentăm o serie de fragmente din volumul amintit: 

Proastă, rea, intolerantă, țâfnoasă și vulgară 

”În ce o privește pe Elena Ceaușescu, lucrurile par simple: proastă, rea, intolerantă, țâfnoasă, vulgară. Este, rezumată esențial, opinia cvasiunanimă a celor care au cunoscut-o îndeaproape, indiferent de funcția și statutul lor social, generali, miniștri sau femei de serviciu. 

Pacepa poate fi bănuit de exagerare. Poate fi bănuit chiar de invenție; nu este mai puțin adevărat că a fost în preajma Ceaușeștilor îndelungă vreme, că a reținut multe, inclusiv felul lor de a vorbi, de a mânca, de a se comporta la dineurile oficiale.

”Când ajunsese Ceaușescu la putere, în 1965, nimeni nu auzise vorbindu-se despre nevastă-sa, dar, cu cultul personalității pe care el îl instalase imediat, ea căpătase rapid gustul – și mijloacele – de a-și cultiva propriul renume”, scrie Pacepa. 

Fascinată de Izabela Peron 

”Soția Conducătorului Suprem” dobândise, în scurt timp, cele mai înalte titluri științifice: C.N.S.T. – Consiliul Național al Științei și Tehnologiei – fusese creat special pentru ea. Interesul pentru politica înaltă i-l trezise vizita întreprinsă, în 1973, la Buenos Aires. A fost ”fascinată” de modelul Izabelei Peron și, la scurtă vreme, urcase până în vârful ”aparatului”. 

Savanta 

Își păstrase titlul și biroul de directoare a ICECHIM – Institutul de Cercetări Chimice; lângă birou era o cameră în care, afirmă Pacepa, se intra printr-o ușă secretă și unde Savanta ”lucra”; cel mai adesea, munca sa consta în privitul pe fereastră, cu un aer plictisit, cu ”Scînteia” deschisă pe genunchi.

Desfășura, totuși, uneori, și o activitate intelectuală: citea rapoartele secrete privind aventurile amoroase ale ”tovarășelor” din CC și asculta înregistrări ale unor hârjoane erotice săvârșite în afara căsniciei. În camera aceea, susține Pacepa, Elena i-ar fi cerut să-i procure haine de vizon americane și bijuterii de prin alte părți, de pildă din Japonia, iar firme nipone dornice să colaboreze cu România i-au oferit ”coliere de perle negre”. 

O haină din blană de tigru 

Arhitectul Camil Roguski era de cu totul altă părere: dacă Elena voia o bijuterie, i se confecționa în țară. ”Noi aveam un atelier de bijuterii. (…) Erau niște bijutieri extraordinar de buni care reparau obiectele din materiale prețioase și chiar obiectele de artă. Așa deci, dacă voia să-și facă ceva, ăia îi făceau”. Cât despre haine, spunea Roguski, singura haină de blană primită de afară era ”una din blană de tigru parcă”, darul unui rege african ”mai mic sau mai mare”. 

Oare nu cumva se înșela Roguski? Relatările sale au fost mereu pline de erori. 

Urâtă, proastă, rea, nesimțită și obraznică

Alt actant al vieții politice din timpul dictaturii comuniste, Alexandru Bârlădeanu, nu ezita să o caracterizeze extrem de dur, fără nuanțe, pe Elena Ceaușescu: 

”Rareori am întâlnit un om care să conțină un buchet de caracteristici negative ca ea! Urâtă, proastă, rea, nesimțită și obraznică – erau caracteristicile cele mai vizibile. Nu știu cum s-au găsit unul pe altul și cum au alcătuit acel mariaj” (citatul e preluat din Lavinia Betea, ”Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu”).

Cum s-au găsit unul pe altul este o chestie de mică istorie; erau amândoi niște iluștrii necunoscuți, doi tineri – cu experiențe din zone diferite ale sexualității, din câte s-a spus. Foarte important, fiindcă s-a răsfrânt direct, și nu în bine, asupra vieții românilor, rămâne ascendentul ei asupra lui. 

‹Leano, unde ești fă, futu-ți dumnezeii mă-tii!?›

Dacă ar fi să-i dăm crezare generalului Pleșiță, succesorul lui Pacepa la conducerea spionajului, la începuturile căsniciei Ceaușeștilor lucrurile ar fi stat pe dos:

”În tinerețe, Leana nu crâcnea în fața lui Ceaușescu. O altoia de nu se vedea. Nu-i adevărat că-l domina. ‹Leano, unde ești fă, futu-ți dumnezeii mă-tii!?›, striga Ceaușescu pe culoare, prin Palatul Primăverii. Mă dădeam așa într-o parte, să nu asist la scenele penibile”.  (pasaj dintr-un interviu realizat de Viorel Patrichi).   

Asta e o informație surprinzătoare, care aruncă o nouă lumină asupra relațiilor din cuplu, contrazicând opinia larg răspândită cu primatul ”găinii” în familia Ceaușescu. Numai că, întreaga sa viață, Pleșiță a practicat dezinformarea - și a tot practicat-o, prost, și după ‘89. Cu afirmații de tipul ”Antonescu n-a fost dat de Bodnăraș rușilor”, sau, în legătură cu folosirea psihiatriei de către Securitate: ”Nu-i adevărat, medicii au făcut asta împreună cu avocații” (adică, Pleșiță minte mizerabil că asta s-ar fi întâmplat ca să… fie scăpați de răspundere cei aflați în cercetarea Securității!). De altfel, tot ce a spus vreodată Pleșiță trebuie să fie pus sub semnul întrebării. 

‹Mai du-te dracului!›

Totuși, ce zice Pleșiță despre ieșirile soțului față de soție este întărit de Bârlădeanu: 

”La începutul perioadei de cunoștință a mea cu Ceaușescu, l-am surprins uitându-se la ea cu o fizionomie disprețuitoare care voia să spună ‹ce vorbește asta?›. L-am auzit chiar înjurând-o: ‹Mai du-te dracului!›. Târziu, în ultimii ani, când vorbea în fața mulțimii, Ceaușescu se întorcea spre ea, să vadă dacă-l aprobă”. 

Ilegalista Leana se tăvălea cu soldații naziști 

În amintirile sale, Pleșiță o asociază, vorbind de un episod prea puțin cunoscut din viața Savantei, cu Adela, cumnata sa, nevasta lui Gheorghe Petrescu, fratele Ceaușeascăi:

”Adela și Leana lucraseră înainte de război la o țesătorie în București. Umblau prin 1940 cu nemții, pe cât era Leana de ilegalistă. Frații (lui Nicolae – n. red.) aveau un dinte teribil și contra Adelei. Se târau cu nemții amândouă!...”

Maurer confirmă

Și această aserțiune își găsește o confirmare, de data aceasta, în relatările lui Maurer – cel puțin în ceea ce privește pluralitatea relațiilor domnișoarei Elena Petrescu în perioada sa pre-maritală: ”Elena Ceaușescu, înainte de a se mărita cu el, a trăit nu știu cu câți” (”Maurer și lumea de ieri”). În ce privește rolul politic al Elenei, Maurer susținea că cel mai apropiat sfetnic al soțului era ea. 

Ahtiată după cadouri de lux, pe care le solicita cu obrăznicie 

Revenind la chestiunea cadourilor: nu numai că Elena Ceaușescu nu le disprețuia, ci impunea, de-a dreptul, să i se dea, după cum aflăm din cartea doamnei Violeta Năstăsescu. ”Elena Ceaușescu, confesiuni fără frontiere”. Timp de aproape 20 de ani, autoarea a fost interpreta oficială a soției dictatorului, însoțind-o în zeci de călătorii în diferitele țări. Meschină, ”prima doamnă” nu se sfia să le pretindă membrilor delegației să-i cedeze cadouri oferite de gazde, oamenii fiind obligați să recurgă la ascunderea obiectelor! În privința pretinsei indiferențe față de cadouri, iată relatarea unei scene petrecută în Pakistan:

”Ca și în vizitele precedente în străinătate, Elena Ceaușescu a arătat un interes special față de felul și calitatea darurilor pe care le primea de la gazde. În Pakistan a primit cadou, printre altele, un covor neobișnuit de mare. Nedându-și seama de valoarea darului m-a convocat să-mi ceară părerea (…). Țesătura era fină și moale, ca mătasea”. 

Doamna Năstăsescu a asigurat-o pe Elena că darul primit era ”o piesă de artă valoroasă, care fără îndoială costa o avere – ”L-a luat acasă cu mare entuziasm”.

În Iran s-a temut că funcționarii Protocolului statului-gazdă ar putea ”umbla” la prețioasele cadouri oferite de Șahinșahul Pahlavi. 

La Curtea Angliei 

Capricioasă, împingând până la absurd disprețul față de uzanțe, Elena Ceaușescu a lăsat amintiri de neuitat la Curtea Angliei, la fel ca soțul ei. La Londra, Regina i-a plimbat în caleașcă, scenă care, după evenimentele din decembrie 1989, a fost descrisă în România ca apogeul carierei unui om de la țară, cu intelect precar și educație și mai precară, devenit dictator și fiind primit de regi în calești aurite.  La Londra au lăsat impresia că erau posedați de un demon care îi împingea până la marginea nebuniei – e vorba de comportamentul amândurora față de însoțitorii lor români.

Mai ales Elena și-a dat în petic, nu doar zbierând fel de fel de ordine, poate din dorința de a arăta că ea era cea care deținea frâiele puterii, ci și sfidând regulile ceremonialului de primire a unui șef de stat cu soția la Palatul Buckingham. Deși Protocolul britanic de stat impunea doamnelor să poarte pălărie, ”prima doamnă” româncă a refuzat să-și pună acest accesoriu vestimentar la primirea de către Regină. Amănunt minor? Câtuși de puțin, fiind vorba despre relații interstatale la cel mai înalt nivel și, deopotrivă, de respectul Monarhiei britanice pentru tradiții. 

A fost Ceaușescu jucăria sexuală a lui Dej? Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Titus Popovici susțin că DA 

Nu am fi făcut referire la experiența sexuală a Elenei Ceaușescu dacă această latură a biografiei sale nu ar fi fost în relație directă de complementaritate (în cadrul cuplului) cu inexperiența lui Nicolae. Episodul homosexual de la Doftana, când tânărul Ceaușescu i-ar fi servit drept ”fetiță” lui Gheorghiu-Dej, a fost multă vreme un secret teribil de bine păzit. (Lucru deloc curios, naziștii aveau aceeași părere despre homosexuali ca și bolșevicii, trimițându-i în pușcării și lagăre, asta deși tagma a fost bine reprezentată în eșaloanele la vârf ale ambelor mișcări). Probabil că acea ”deviere” l-a marcat pe tânăr, chiar dacă la ”judecata” tovarășilor, la Doftana, nu a recunoscut nimic. 

Presupusele relații homosexuale dintre viitorul dictator comunist al României și viitorul său succesor au fost explicit menționate de Titus Popovici ca izvor posibil al resentimentelor tânărului față de mentor. Una dintre ”voluptățile supreme ale puterii – scrie Titus Popovici – era aceea de a-ți bate joc de om, de a-l umili”, ceea ce făcea Gheorghiu-Dej la chefuri, când ”zicea arătând spre Ceaușescu: ”Bă! Ăsta-i jidan, bă,nu vedeți ce mutră are? Uite buza, uite nasul… Păi nu vedeți cum râde? Te-a făcut mă-ta cu băcanul din colț!… și Ceaușescu înghițea. Iată unul din motivele pentru care a răbufnit ura față de Dej. În plus, se spune că în închisoare ar fi existat relații amoroase între Dej și Ceaușescu și că Ceaușescu ar fi fost ‹fetița› lui Dej. Chivu Stoica mi-a spus odată lucrul acesta, apoi Apostol. (Pasaj preluat din ”Nemuritorii”, interviuri consemnate de Mihai Tatulici). 

În același interviu, Titus Popovici explica faptul că ”tinerii uteciști primeau sarcina să le ușureze viața în închisoare celor mai vârstnici, pentru ca aceștia să se poată concentra mai bine asupra problemelor strategice”. 

Pavel Câmpeanu: Ceaușescu întreținea relații homosexuale cu Șmil Marcovici 

Potrivit lui Pavel Câmpeanu, utecist ilegalist, coleg de detenție cu Ceaușescu la Jilava și Caransebeș, ”nu Dej fusese partenerul lui Ceaușescu, ci un anume Șmil Marcovici”. (Lavinia Betea, ”Povestiri din Cartierul Primăverii”)

Acel Șmil Marcovici, fost membru al Biroului Politic și secretar al CC al P.C.d.R. în ilegalitate, fusese condamnat în 1936 (procesul de la Craiova) și întemnițat la Doftana. Într-o autobiografie, Chivu Stoica relatează că tovarășii din pușcărie deciseseră să-l ”însărcineze” pe un tovarăș mai tânăr ”pentru a-i curăța celula și a-i face ordine”, dar, în loc să se mulțumească cu prestația menajeră, bătrânul ilegalist îi ademenea pe junii comuniști la murdalâcuri sexuale – ”Am aflat că a fost văzut (…) că practica perversități, Marcovici obișnuia să aibă relații îndeosebi cu tovarășii tineri, printre care Anghel, Sor și alții”. 

Potrivit aceluiași Pavel Cîmpeanu, dimpotrivă, Dej i-ar fi sfătuit pe tineri ”să nu cadă în murdăria ce după aceea le-ar otrăvi viața”. 

În afară de Elena, nu se știe să mai fi existat altă femeie în viața celui care avea să dețină cele mai înalte funcții în România comunistă. Lavinia Betea are dreptate să spună, într-o convorbire cu Alexandru Bârlădeanu, că istoria de moravuri de la Doftana este relevantă, ”poate fi o cheie de interpretare a relațiilor sale atât de deosebite cu Elena Ceaușescu. Și a efectelor politice care au decurs din acestea”. 

1974. Puterea devine bicefală 

Cert e că, începând cu Congresul al XVI-lea (26-28 noiembrie 1974), puterea devine bicefală… ”Linia de forță a puterii se bifurcă (situație aproape imposibilă în același sistem, în alte țări). De aici încolo se produce o anumită ‹specializare›: toți îl laudă pe El, femeile și oamenii de știință o laudă pe EA”. (Ion Petcu, ”Ceaușescu, un fanatic al puterii. Biografie neretușată”) 

Puterea bicefală a însemnat și comunitatea răspunderii. De unde actul final din 25 decembrie 1989. Simplă coincidență, se împlineau 50 de ani de când apăruse, în glorioasa cronică a Partidului Comunist Român, numele Elenei – ”Lenuța” Petrescu, în postura de Regină a Muncii, la serbarea de 1 Mai 1939, din Parcul Veseliei (Ferentari), unde apăruse în compania viitorului secretar general, acesta fluturând un fel de sceptru. Potrivit lui Ion Petcu, Lenuța ”purta pălărie cu voaletă și avea aerul fatal al artistelor de film mut”. 

Revoluționar de profesie 

Care au fost trăsăturile de caracter ale insului care a domnit peste români și România aproape un sfert de secol? Ce temperament avea Ceaușescu? Pentru Maurer, care-i contestă vehement așa-zisul ”patriotism”, era un ”idiot” și un ”paranoic”. 

Nici în opinia lui Alexandru Bârlădeanu, Ceaușescu nu părea să se fi remarcat prin ceva, în afară de faptul că strălucea prin ignoranță și nu era băgat în seamă: ”Nu știa să facă nimic. În profesia lui nu făcuse nici măcar o pereche de papuci de casă. Și-a urmat linia de la început: voia să fie conducător de partid. La nivelul lui de cultură și învățătură, unde putea să facă altă carieră?”. 

Aici Bârlădeanu greșește: Ceaușescu avea o profesie – cea de revoluționar. Intrase în domeniul subversiunii stipendiate de Moscova, la început, apoi, în pușcărie, în tagma indivizilor care credeau că destinul lor consta în a ferici omenirea, chiar împotriva voinței ei, măcar că nimeni nu le-a cerut-o. 

O partidă de șah la Jilava 

Bârlădeanu nu a fost închis iar Maurer părăsise lagărul de la Târgu Jiu când a ajuns Ceaușescu acolo, însă Pavel Câmpeanu i-a cunoscut, și pe el, și pe ea, încă din anii războiului, fiind chiar închis cu Nicolae (10 zile la Jilava și pentru peste 2 ani, la Caransebeș). Portretul pe care i-l schițează lui Ceaușescu este lapidar, totuși încărcat de semnificații: 

”Tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut și foarte slab, avea o stângăcie a ținutei proprie urbanizării nedigerate. (…) Vorbea puțin și cu mare greutate, participa conștiincios la corvezi (e vorba despre detenția la Jilava – n. red.) pendulând între atenție și pândă, era singur, neînsoțit de coacuzați…”

În timpul acelui ”sejur” la Jilava, Ceaușescu , aproape ignorant în materie de șah, a ținut morțiș să se măsoare cu Câmpeanu, versat în acest joc. Hazul a fost general, ironia asistenței – vitriolantă. Reacția perdantului (care insistase să joace!): ”Chipul lui exprima un amestec de contrarietate și furie la fel de excesive ca și hazul pe care îl provoca. Lipsa sa de umor și îndeosebi de umor față de sine era absolută în împrejurarea dată”. Cât au mai stat la Jilava, Ceaușescu a refuzat să-i mai vorbească adversarului învingător.

Mai târziu, Câmpeanu și-a dat seama că Ceaușescu prezenta, comportamental, ”două bizarerii”: ”impulsul de a se măsura cu cel mai bun într-un domeniu pe care nu își dădea seama cât de puțin îl cunoaște” și ”inaptitudinea de a se recunoaște învins”. 

Concluzia: ”O viziune profund distorsionată a subiectului despre sine și despre ambianța înconjurătoare, în care nu se poate integra”.

Geniul Carpaților 

Totul pare ridicol, derizoriu, un fleac, dar întâmplarea – acum știm ce a devenit și ce a făcut acel tânăr caraghios și la ce viață de mizerie i-a constrâns pe români – proiectează în viitor o umbră sinistră, a Geniului care știe totul, realizează totul și poruncește poporului să urce spre comunism în zbor. Atunci când lumea exterioară nu îl bagă în seamă sau are despre el o imagine diferită de a lui, el nu răspunde rectificându-și propria imagine, ci încercând să o impună celor din jur, reacție în care se deslușesc germenii viitorului cult al personalității. 

În celula de la Jilava, ca și la congresele partidului, comportamentul lui Ceaușescu a transmis în esență același mesaj, care nu semnifică ”Lăudați-mă chiar și când nu am dreptate!”, ci ”Lăudați-mă pentru că nu pot să nu am dreptate!”, scrie Pavel Câmpeanu, cu o dureroasă exactitate. 

Falsuri în serie 

Tăcerea încăpățânată asupra antecedentelor sale va fi factorul favorizant al fabricării monumentalelor falsuri din care scribi năimiți vor confecționa, mai târziu, mitul importanței sale covârșitoare în activitatea comunistă clandestină. 

Unul dintre aceste falsuri: mitingul de 1 mai 1939 NU a fost organizat de fiul Scorniceștilor ci de oamenii regelui și avea rostul de a dovedi ”sprijinul de care se bucura dictatura regală printre salariați și îndeosebi printre muncitori” (precizarea îi aparține tot fostului ilegalist Câmpeanu). 

La pușcărie, lui Ceaușescu i-a fost mult mai bine ca în casa părintească sau oriunde locuise anterior 

Pavel Câmpeanu și Ceaușescu vor fi închiși împreună și la Caransebeș. Acolo, viitorul stăpân al României nu a lucrat în atelierul de cizmărie, cum l-ar fi recomandat presupusa dar inexistenta calificare, ci la vopsitorie, unde fusese uns șef și pe unde ”se rătăcea din an în Paște, simulând că participa la procesul muncii.  El nu executa decât o singură operație: mâzgălitul în mare viteză al unor jucării. (…) Ținea micile obiecte cu vizibilă neplăcere, făcea o mare risipă de material lăsând în urma lui mici băltoace de vopsea, avea mișcările unui om neîndemânatic, căruia nu îi plăcea munca – ceea ce nu îl împiedica să ne dea nouă, celorlalți, povețe tehnice…”.

De ce un cizmar în fruntea unei vopsitorii?, se întreba Câmpeanu. Totuși, Ceaușescu nu fusese niciodată cizmar și nu avea să fie nici vopsitor. El era revoluționar de meserie. Același Câmpeanu constata că Nicolae Ceaușescu era pur și simplu incapabil să învețe, ”mergând de la limba maternă până la meserie”, de unde consecințele: ”El călca astfel pe urmele lui Hitler, Stalin și Mussolini, incluzându-se prin vocație în conceptul leninist de ‹revoluționar de profesie›, ceea ce peste decenii avea să-l ducă la strategia caricaturală de a se amesteca în toate fără a se pricepe la nimic”. 

În afară de faptul că l-a ținut în viață, la adăpost de un război în care putea muri oricând, pușcăria i-a oferit fiului Scorniceștilor încadrarea și promovarea în ierarhia de partid plus privilegii pe care ceilalți tineri nu le aveau, supuși la foame și muncă. Intrase într-o castă de privilegiați ai organizației comuniste din închisoare, o adevărată ”nomenklatură” a pușcăriei.

”Era, fără îndoială, mai bine hrănit decât fusese în casa părintească și apoi în sordidele cizmării bucureștene prin care colindase. Detenția îi oferea totodată un plus de confort la care nu avusese acces până atunci: pat personal, rufe și așternuturi spălate regulat de alții, lumină electrică, duș săptămânal, asistență medicală (plus) scutirea efectivă de orice muncă, atât în ateliere, unde venea ca vizitator, cât și la istovitoarele corvezi”, puncta Pavel Câmpeanu. 

Elita ocultă. Nomenklatura din închisoare e impusă de ruși la conducerea României. Pentru a o distruge  

Organizația comunistă din pușcărie era condusă de o elită ocultă, care se ocupa și de treburile interne, de tot ce ținea de viața dinăuntrul zidurilor și în treburile căreia administrația oficială nu se băga. Această conducere aplica suis-generis învățătura marxistă despre exploatarea omului de către om, practicând o exploatare cinică a comuniștilor din afara nucleului ocult. (Faptul va fi extins, după preluarea puterii, cu maximă nerușinare, la scara întregii vieți sociale: ”Ceaușescu și poporul!”. Să ne amintim că la fel făcuse și Dej).

Câmpeanu consideră că lipsa unei calificări profesionale ”îl plasa pe Ceaușescu mai aproape de lumpenproletariat decât de proletariatul autentic”. 

Acolo, la penitenciarul Caransebeș, s-a plămădit definitiv personalitatea duplicitară a celui ce avea să devină al doilea dictator comunist al României: ”bătrânii”, ca Dej, ”remarcau la el unele însușiri deosebite precum agerimea minții, ura fanatică față de ordinea socială care îl respinsese, o înclinație spre exces, posibil semn al unei naivități privită cu toleranță și chiar cu simpatie”, remarcă Pavel Câmpeanu. În același timp, ”cei de jos” aveau o cu totul altă imagine: impulsiv, grosolan, morocănos, cusurgiu, ”emanând o totală lipsă de empatie și de căldură umană”.

Acolo a învățat Ceaușescu să reducă relațiile umane la relații de putere, aplicând învățătura aceasta până când evenimentele din 22 decembrie 1989 i-au impus statutul și starea de animal hăituit”.