Un zurbagiu hirotonit episcop (tristele tomitane)

va face tot ceea ce știa el înainte. Mai mult, cu noua autoritate va da zăpăcelilor lui a touch eclesial, cel puțin canonic și aproape de sfințenie (sic!). Va legaliza, așa zicând, rătăcirea, rătăcindu-i sistematic și pe alții. Firește, cei care se vor opune, subordonați ierarhic, vor fi eliminați, ignorați, șicanați. Părintește. În fapt, în asemenea cazuri, cuvintele își suspendă sensul cunoscut ajungând formule ale contrariului, ale negației, ale derivei. Prin vorbe, documente, predici, articole plătite – precum cele recente care „demască” pe unii adversari de idei –, prin apeluri populare, campanii în social media și adeziuni teatrale, zurbagiul va atenta la bunul simț și va încerca să ne învețe cu forța că 1+1 = 4,5.

Până să avansăm în subiect, orice minte normală își va pune întrebarea: cum intră asemenea exemplare în Sinod? Nu există criterii, filtre, probe? Ei bine, aici atingem un subiect fundamental, oricât de incomod ar fi. Așa cum ne arată istoria bimilenară a Bisericii, trecerea la monoepiscopat, la concentrarea autorității spirituale dintr-o zonă geografică în mâinile unui singur păstor, inițial căsătorit, apoi trecerea acesteia în mâinile exclusive ale monahilor, fapt valabil până azi, s-a petrecut lent și nu fără tensiuni. Pe scurt, să nu plictisesc: odată cu legalizarea Creștinismului de către Constantin cel Mare și valul de oportunism, urmat de seria de erezii care au provocat intervenția puterii imperiale care vedea în unitatea dogmatică garanția unității teritoriale, figura episcopului-călugăr era o garanție de libertate. Cine nu avea ce să apere lumesc, posesiuni sau familie, putea apăra, inclusiv cu prețul muceniciei, Evanghelia lui Hristos. Aceasta era/este logica, nu alta. Altfel spus, o rânduială deloc revelată, fără un fundament biblic explicit și, repet, conturată în timp. Periodic, acest ideal al bărbatului dârz dispus la orice, dar nu la compromisuri de credință, a fost reiterat, scos în evidență, fapt care ne indică, tot periodic, că nu au lipsit figurile care au rata vocația pastorală, ca să nu mai amintim de lepădarea de la sine a rigorilor ascetice, genuin călugărești.

Problema începe din momentul în care, cum tot în istoria bisericească, atât orientală cât și occidentală, citim, episcopii vor să fie jucători politici. Pe malul Bosforului, în proximitatea curții bazileilor, un asemenea rol era mult mai greu de întrupat, balansul dintre Împărat și Patriarh reprezentând firul roșu al mileniului bizantin. Pe malul Tibrului, într-o fostă capitală abandonată și care nu mai trezea interesul nici măcar al barbarilor, episcopul Romei se va putea profila în voie nu doar drept Ersatzkaiser, pământește vorbind, dar și drept vicarius Christi, cerește vorbind. Păstrând însă atenția pe situația Ortodoxiei, pulsiunea puterii în rândurile ierarhiei eclesiale se va manifesta violent de mai multe ori. Ne trec prin fața ochilor minții scene suprarealiste, sinoade corupte, acte aiuritoare – să rememorăm cum l-au judecat „colegii” pe un Ioan Gură de Aur –, decizii în răspăr, ambiții, miopii geopolitice, precum în cazul pierderii treptate și ireversibile a Egiptului de sub influența politico-teologică a Constantinopolului. Simetric, puterea politică propriu zisă nu a avut nicio rezervă să se manifeste la rândul ei abuziv, sângeros, țâfnos, arogându-și competență dogmatică și chinuind turma credincioșilor în frunte cu păstorii ei precum în perioada iconoclastă și nu numai. Rezultatul: cu cât episcopatul se autoseculariza, pentru a vorbi în termenii noștri, cu atât monahismul se profila drept opoziția depozitară a dreptei și corectei măsuri.

Revin însă: cum se intră în Sinod? Teoretic, cu toate că nu și integral canonic sau istoric, având exemple de laici aleși prin aclamație, doar ca monah. Adică se înțelege de la sine că înainte de a fi retrimis în lumea pe care a părăsit-o pentru viața contemplativă, cel în cauză va fi trebuind să își dea măsura duhovnicească, să treacă prin școala deloc simplă, pe care nu puțini o abandonează, a lepădării de sine și a ascultării. În fapt, aceste virtuți sunt esențiale pentru a îndruma ecclesia publica. Dacă nu le ai și dacă, mai grav, le mimezi, curând se va vedea că eu-ul chiriarhului este umflat, iar ascultarea se transformă în poruncă nemiloasă. Atunci, cum se împacă baza șubredă, „instrucția” lacunară, cu poziția ulterioară, cu Statul Major? Ei bine, nu se împacă. Dacă episcopul are un naturel simțitor și un caracter tihnit, fără isterii și alte ambiții deșănțate, merge. Dacă nu, este teroare la propriu, din acest punct de vedere viața în interiorul clerului putând lua forme de inumanitate, de cruzime și ticăloșie demne de scenarii de film, cu diferența că aici nu este vorba despre actori, ci despre suflete, despre familii, lacrimi și neputință. Câteodată, așa ceva sfârșește în apostazie, în abandonul slujirii și fuga văzând cu ochii. Ferească Dumnezeu! Nu mai insist.

Pentru a da un răspuns, la ora actuală, adică în ultimele trei decenii cel puțin, intrarea în Sinod a ajuns treptat ermetică, fără participarea reală a pleromei, fapt pe care unii îl laudă ca fiind „canonic”. Nu, nu este. Niciun canon nu poate contrazice realitatea apostolică paradigmatică. Or, aceasta ne arată că elecțiunea se produce pe mai multe căi: chemare directă, Domnul spunând și altora să lase totul și să îi urmeze, ceea ce nu toți aveau să și facă, alegerea prin sorți, ca după sinuciderea lui Iuda, sau prin convertire și confirmare epifanică post-pascală, precum în cazul lui Pavel. Avem toate motivele scripturistice să credem că aceste acte se consumau sub ochii cercului mai larg de ucenici și fideli ai Mântuitorului și apoi ai Apostolilor. Fără a intra în detalii și în absența dorinței de a polemiza, practica actuală de la noi are o mare hibă, popular vorbind. Mai cu seamă că ușa din dos a discutabilei instituții a episcopului-vicar a fost forțată de foarte mulți. Inclusiv de către zurbagiul la care mă refer.

Teodosie, personajul, a intrat în Sinod tot prin această ușă secundară. Desemnarea lui, așa zicând, de către Patriarhul Teoctist, în 1994, a fost rezultatul mai multor factori, cum este ușor de bănuit. Recomandări, insistențe, nume mai sonore și mai puțin sonore, dar la fel de importante, rețele de moravuri rele și alte camaraderii sulfuroase, o bursă anterioară în Anglia pentru a da lustru intelectual – într-un final omul se vede avansat în liga mare. Iar asta în ciuda plângerilor rămase fără urmări ale unor mame care îl acuzau pe slinosul protosinghel că a atentat la pudoarea băieților lor pe care acesta îi pregătea pentru a intra în sfera studiilor teologice. Anii lui de vicariat aveau să fie marcați, din spusele contemporanilor și ale martorilor nemijlociți, de tot felul de promovări suspecte, de concursuri aranjate, de Hirotonii la limită și de mulți, greu de spus câți, bani. Nu este nicio mirare că tot de atunci i s-a tras și supranumele de Șpagoveanul. De fapt, starea jalnică de azi a unor parohii bucureștene intră direct în contul acestui nemernic care, în umbra bătrânului Patriarh, lega și dezlega după pofta inimii. O viitoare istorie social-teologică a Bisericii noastre după 1989 va consemna acest episod, alături de altele și nu doar de la centru. În fine, alegerea lui la Constanța a fost rezultatul de netăgăduit al sprijinului fățiș dat de premierul Adrian Năstase care nu știu pe baza cărei empatii îl sprijinea pe ambițiosul văcar. Îmi aduc aminte cum, într-o vizită la Teoctist, acesta mi se plângea, cum o făcea de regulă și față de alții, că unii ierarhi, pronunțând numele lui Teodosie, nu slujesc prioritățile Bisericii, ci se bagă în față când este vorba despre resursele materiale ale statului, urmărindu-și doar scopurile lor. Într-adevăr, abia ajuns la Tomis, noul arhipăstor avea în cont câteva miliarde de lei vechi.

Poziția aceasta privilegiată din punct de vedere politic și financiar avea să îi sucească și restul minților, Teodosie etalând o aroganță insuportabilă care, după căderea lui Năstase, avea să îi atragă pe plan local replici în serie, până azi. Revenind la calitatea prezumată de monah a episcopului, aici putem vedea un exemplu de manual: cu cât este mai puțin călugăros, ierarhul ajunge de fapt anti-călugăr, fiind mai avid de influență și recunoaștere lumească decât sunt chiar majoritatea laicilor înșiși. Practică asceza perversă a inspirării aerului tare al Puterii. Faptul că postește, mai ales demonstrativ, că știe rugăciunile pe de rost, că ține slujbe după slujbe într-o turuială care nu mai are nimic a face nici cu doxologia și nici cu pastorația, că sare din mașină în avionul acela mic care îl ducea aproape săptămânal de la Tuzla la Dorna, adevărata lui „investiție”, pe când Centrul Eparhial arată ca după bombardament, că botează și cunună tot felul de „ucenici” din prin toata țara – de regulă oameni furați de prestigiul formal al persoanei sau/și oportuniști –, că se arată îngăduitor față de cei cu grave probleme morale, respinși în alte eparhii, care astfel îi devin fideli, că plătește cash tot felul de oameni și lucruri de parcă ar avea tipografie proprie, că se arată populist-dârz în pandemie, că la ușa lui este mereu un ciorchine de oameni veniți chipurile pentru o Spovedanie între două telefoane, că practică deschiderea la oricine și orice, inclusiv sau mai ales la chestiuni penale, precum în filmarea Recorder, că singura lui concluzie după seria cu totul unică în analele Justiției române de acuze și procese privind un ierarh este că așa a suferit și Hristos (!!!) – toate indică un caracter profund schimonosit, o conștiință alterată și o biografie pe cât de spectaculoasă în aparență pe atât de avariată.

Pentru a ajunge în prezent, la pohta ce pohtește: Mitropolia. De ce vrea așa ceva? Nu pentru a ajunge Patriarh, câtă vreme, la aproape 70 de ani, în 2025, și în condițiile în care actualul titular de pe Colline nu dă semne să plece curând în lumea catedralelor gata terminate, celeste, o astfel de năzuință este lipsită de fundament. Dar mai știi? Totuși, de unde această insistență maniacală? La ce bun toate „dovezile” istorice, unele mai trase de păr decât altele de un impostor asemenea „academicianului” Barbu, chemările la rugăciune, precum recent, nu pentru a se face voia Domnului, ci pentru „reușită”, magic-țigănește, la ce folos atacurile plătite la adresa celor care, prin pozițiile publice, arată că regele este gol sau declarațiile naționaliste și revizioniste la adresa vecinilor bulgari? Pot avea toate acestea și altele neamintite o noimă, un sens? Cred că da. Este sensul, vizibil doar din exterior și cu mintea limpede, pe care îl are orice nebunie, orice acces de iraționalitate, de absurd, oricât de (pseudo)rațional ar fi împachetat și prezentat, oricât de aparent coerent ar fi și, fulgurant, de normal, de firesc. Pacientul de la Tomis întruchipează, în puține cuvinte, un caz grav. Că nu este singurul nu scade din seriozitatea și toxicitatea situației date. Iată cum, hirotonind fără discernământ episcopi, Biserica noastră s-a/se ales/alege cu indivizi inamovibili, discreționari, surse de sminteală „oficială”. Azi un Teodosie, mâine un Barbie, poimâine un Ken. Și că tot metaforiza un suflet zbuciumat Tomisul drept „hambar de har apostolic”, tare îmi este teamă că, de fapt, asistăm în acest caz la ultima etapă înainte ca porcii să se arunce în mare. Biblic vorbind.

Doxa & Detox!