Trupul neînsuflețit al lui Iuliu Maniu a fost băgat într-un sac și târât pe culoarul închisorii, ca un câine. Înainte de arestare, declarase: ”Am refuzat să plec în străinătate, deși aceasta mi s-a propus de către americani, pentru că știu să îmi servesc în mai mare măsură națiunea mea murind în închisoare sau sub gloanțele comuniștilor, decât ținând în străinătate câteva discursuri”

La 5 februarie 1953, Iuliu Maniu murea, după o îndelungă agonie lipsită de orice asistență medicală, pe un pat de fier dintr-o celulă mizerabilă și friguroasă a închisorii din Sighet, asistat de rugăciunile a doi camarazi de luptă. 

Moartea sa a fost anunțată la București, călăilor de la Ministerul de Interne, codificat: ”În celula 9 s-a stins lumina!”. Secretul a fost păstrat cu strașnicie. În 1953, cu țara ocupată de armatele Rusiei sovietice și cu Securitatea, sucursală locală a NKVD ce controla cu braț de fier întreaga țară, regimului îi era încă frică de Iuliu Maniu, fie el și mort. Sau poate mai ales mort... 

Noaptea, trupul i-a fost vârât într-un sac și tâtât pe culoarele închisorii, asemenei unui câine. Camarazii au auzit cum capul marelui om politic făuritor al Unirii de la 1 Decembrie 1918 se izbea de fiecare treaptă a scării. Pentru că nu încăpea într-o ladă de marmeladă ce ținea loc de sicriu, i-au tăiat picioarele cu toporul. 

O cotigă trasă de un cal l-a transportat, prin bezna nopții, la groapa fără de cruce și lumânare, care l-a înghițit, lacomă. Trupul său este căutat de zeci de ani de istoricii Marius Oprea și Gheorghe Petrov, dar și de alți inimoși căutători ai "poporului pierdut", adică acele sute de mii de oameni exterminați de regimului comunist. 

Abia în 1957, autoritățile comuniste au întocmit un certificat de deces, atunci când, prin secretul Decret 200, au făcut ”acte de moarte” tuturor celor pe care îi uciseseră în lagăre și închisori, în codrii sau pe câmpuri, începând din 1947. 

Iuliu Maniu avusese posibilitatea de a se salva. Conștienți că România va rămâne în sfera de influență a Uniunii Sovietice, americanii îi oferiseră posibilitatea de a-l scoate din țară, așa cum făcuseră și cu alți lideri ai Opoziției anticomuniste, precum generalul Rădescu. 

Maniu însuși declara înainte de arestare: ”Am refuzat să plec în străinătate, deși aceasta mi s-a propus de către americani, pentru că știu să îmi servesc în mai mare măsură națiunea mea murind în închisoare sau sub gloanțele comuniștilor, decât ținând în străinătate câteva discursuri”. (Lucia Hossu-Longin, ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020) 

A procedat, întcomai ca Monseniorul Vladimir Ghika, care și el refuzase scoaterea din țară, odată cu Regele Mihai. Și care avea să aibă aceeași soartă cu Maniu. Așadar, Maniu a acceptat senin martirajul. Refuzând să plece, el a ales deliberat calea martiriului, în defavoarea căii politice.