Metavers (predica pe scurt)

Din pricina faptului că noi avem calendarul îndreptat (ah, nu scăpăm de temă nici anul acesta!), dar de dragul unității panortodoxe sărbătorim Sfintele Paști după cel neîndreptat, sunt câteva pericope evanghelice care se citesc foarte rar, în funcție de data mobilă a Praznicului Praznicelor, cum au fost cea de acum o săptămână și cea de azi. Aceasta din urmă, adică din Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare poruncă din Lege) ne pune într-o situație puțin spus bizară, stranie, pe linia subțire dintre logică și absurd, dintre înțelegere și blocaj mental, dintre viclenie și uimirea fără răspuns, dintre nevolnicie și lipsa curiozității. Puterea pericopei auzite astăzi vine din confruntarea în ritm ascendent nu atât dintre Vechiul și Noul Testament, Revelația având o subversivă unitate, ci mai ales dintre slujitorii celui vechi incapabili, fricoși, lași să vadă și să accepte Noutatea și Persoana care o aducea, o vestea. Dar să le luăm pe rând.

Precum și în alte dăți, Domnul este învăluit, ispitit, cum precis formulează Evanghelistul, atras în cursă, cât pe ce să fie prins în cuvânt. Parcă ar fi fost la DNA, la ușă. „În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii.” Observăm că auditoriul nu schițează nicio nemulțumire față de a doua lege, a iubirii, simțind-o drept întemeiată. Sunt de acord cu Evanghelia! Profitând de acest moment de buimăceală teologică, pentru a descrie astfel atmosfera, Domnul întoarce vorba, interogând la rândul Lui: „Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David în duh îl numeşte pe El Domn, zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»? Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe.”

Ce se întâmplă de fapt aici? Altminteri decât în alte dăți, cei în cauză erau la curent cu profețiile, cu textele sacre. Știau cu precizie cine, cum, de ce, cât, fiind școliți ani mulți, trecuți prin diferite filtre de validare și examene de capacitate. Rutinați, aveau în mintea lor o „schemă” în funcție de care vorbeau și acționau. De fapt, mai ales ei, fariseii, își duceau existența la modul propriu în funcție de această referință, mentalitatea, gesturile, îmbrăcămintea, hrana, limbajul, maniera în care sortau și încadrau realitatea, emoțiile și efuziunile, angoasele și neliniștile fiind amprentate adânc de ceea ce ei „stăpâneau”. Nu întâmplător erau stâlpi comunitari, lideri de opinie și îndrumători nu în ultimul rând în chestiuni de drept, de aplicare cotidiană a dreptății. Ei bine, aceștia, repet, încuviințează tacit completarea iubirii de Dumnezeu prin iubirea de om, altfel decât până atunci când erai oprit să îi furi nevasta, terenul sau să depui mărturie mincinoasă. Iubirea despre care vorbește Mântuitorul este și mai mult, cu mult mai mult decât raportarea etică la celălalt. Ce ne intrigă este însă altceva: niciunul nu pune, în continuarea dialogului, întrebarea dacă nu cumva Hristos este chiar Cel din fața lor. Tac. Totul se reduce la o diplomatică luare la cunoștință neurmată de niciun comentariu. Sec. În profunzime, ei se comportă precum cei scufundați în metavers: în ciuda adâncimii imersiunii, a spectacolului realității în care trăiesc, dorm și visează, nu mai au nici forța și nici motivația să ia contact cu realitatea, să-și dea ochelarii max pro foarte scumpi de pe chip. Refuză ocazia să confrunte teoria lor cu practica nemijlocită, plutind în „schemă”, în app-ul lor care s-a dovedit până atunci funcțional și suficient. Un plus de biologie, de viață, i-ar fi destabilizat. Înțelegem mai bine ce a putut fi Întruparea, ce șoc și ce delir a declanșat între utilizatorii variantei neactualizate a „schemei”. De fapt, la fel de bine ne putem da seama și azi când îi observăm pe cei care, în ciuda Învierii, amână cu îndârjire ieșirea din mormânt, interacționând cu noi doar prin ziduri zugrăvite sau cimilituri lemnoase, prin hârtii și ștampile, prin emisari tâmpi și abuzatori sordizi, prin lipsă de interes și tăcere sfidătoare.

Sus să avem inimile!