"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Așa-numitul ”prometeism” (în poloneză: Prometeizm) a fost un proiect politic internațional inițiat de Józef Piłsudski, unul dintre principalii oameni de stat ai celei de-a doua Republici Poloneze, între 1918 și 1935. Scopul mișcării prometeice, care se va materializa prin înființarea revistei Prométhée, era de a pune presiune pe Imperiul Sovietic (adică Rus) prin sprijinirea mișcărilor naționaliste de independență în rândul principalelor popoare non-ruse care trăiau în interiorul granițelor Rusiei, și apoi între cele ale Uniunii Sovietice.
Elaborarea proiectului prometeic de către Piłsudski a fost facilitată de o cunoaștere foarte bună a specificului și caracterului intern al Imperiului Rus, experiență dobândită în timpul exilului în Siberia de Est. Firește, termenul "prometeism" a fost sugerat de mitul grecesc al lui Prometeu, al cărui dar al focului pentru omenire, sfidându-l pe Zeus, a ajuns să simbolizeze iluminarea și rezistența la autoritatea despotică.
Un scurt istoric al proiectului a fost prezentat la 12 februarie 1940 de Edmund Charaszkiewicz, un ofițer de informații militare polonez ale cărui responsabilități, din 1927 până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, în septembrie 1939, au inclus coordonarea programului Promethean al Poloniei. Charaszkiewicz și-a scris lucrarea la Paris, după ce a fugit dintr-o Polonie invadată atât de Germania nazistă, cât și de Uniunea Sovietică, cele două state fiind inițial aliate:
,,Creatorul și sufletul conceptului prometeic [scria Charaszkiewicz] a fost mareșalul Piłsudski (detalii AICI), care, încă din 1904, într-un memorandum adresat guvernului japonez, a subliniat necesitatea de a folosi, în lupta împotriva Rusiei, numeroasele națiuni non-ruse care locuiau în bazinele Mării Baltice, Mării Negre și Mării Caspice, și a subliniat că națiunea poloneză, în virtutea istoriei sale, a iubirii de libertate și a poziției sale intransigente față de [cele trei imperii care au împărțit Polonia din punct de vedere politic la sfârșitul secolului al XVIII-lea], va ocupa, fără îndoială, în această luptă, un loc de frunte și va contribui la emanciparea altor națiuni asuprite de Rusia”.
Potrivit lui Charaszkiewicz, mișcarea prometeică a luat naștere în urma unei renașteri naționale care a început la sfârșitul secolului al XIX-lea în rândul multor popoare din Imperiul Rus. Această renaștere a pornit de la un proces social care a dus în Rusia la revoluție. Aproape toate partidele socialiste create în comunitățile non-rusești din punct de vedere etnic și-au asumat un caracter național și au plasat independența de Rusia în fruntea programelor lor: așa a fost în Polonia, Ucraina, Finlanda, Letonia, Lituania, Georgia și Azerbaidjan, Basarabia. Aceste partide socialiste vor prelua conducerea mișcărilor de independență ale popoarelor respective.
În timp ce toate aceste țări adăposteau organizații cu caracter pur național care, de asemenea, susțineau independența, partidele socialiste au dat dovadă de un dinamism mai mare, tocmai pentru că au asociat împlinirea dorințelor lor de independență cu mișcarea socială din Rusia. În cele din urmă, popoarele din bazinul Mării Baltice - Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania - au câștigat și, până la cel de-al Doilea Război Mondial, toate și-au păstrat independența (Basarabia s-a reunit cu patria-mamă România). Popoarele din bazinul Mării Negre și al Mării Caspice - Ucraina, cazacii de pe Don, Kuban, Crimeea, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Caucazul de Nord - s-au emancipat politic în 1919-1921, dar apoi și-au pierdut rapid independența, fiind distruse de Rusia sovietică – mai multe detalii AICI.
După ce statele lor cad rând pe rând sub baioneta sovietică, mai mulți intelectuali, foști demnitari de stat, lideri politici de naționalitate armeni, georgieni, azeri, tătari, turkmeni, kazahi, ucraineni, beloruși, dar și alții care făceau parte din naționalitățile înrobite de ruși, înființează și coordonează din exil revista Prométhée.
Revista era subvenționată de Polonia, și era unica portavoce a patrioților din statele pe care Rusia bolșevică, care se declară o mare susținătoare a drepturilor la ,,autodeterminare” a popoarelor non-ruse din deja fostul Imperiul Rus, le-a sugrumat la o distanță de doar câțiva ani. Atunci, nimeni nu mai avea nicio îndoială cu privire la cine este moștenitoarea Imperiului Rus.
Contributorii scriau despre istoria popoarelor din sânul cărora proveneau, despre luptele de eliberare națională, despre cultura și limba lor națională interzise și supuse rusificării, despre colonialismul ruso-sovietic etc. Unii dintre cei mai activi jurnaliști erau ucrainenii, mulți dintre ei refugiindu-se în Polonia, centrul de comandă al mișcării, și ulterior al revistei Prométhée.
De altfel, cea mai mare parte a ajutoarelor și remunerărilor financiare rezultate din fondurile guvernamentale poloneze le reveneau emigranților ucraineni și caucazieni (georgienilor, azerilor și armenilor) ca fiind cei mai activi. De la începutul anului 1934, prometeiștii au decis să emită comunicate de natură internă în mod regulat și exclusiv în secret. Scopul acestora era de a ghida activitățile mișcării și de a crea legături interne între centru și filialele / reprezentanțele sale. Astfel, într-un mod absolut clandestin, s-a reușit stabilirea de contacte atât cu cetățenii din statele ocupate de URSS după 1918, cât și cu popoarele non-ruse din Rusia ale căror state au fost ocupate cu secole în urmă, dar care își păstraseră memoria identitară și statală, precum cecenii, kalmâcii etc – mai multe detalii AICI.
Istoria ne obligă să renaștem proiectul și revista Prométhée în Est. Limba rusă – o armă care trebuie folosită chiar împotriva Rusiei, pe modelul ucrainean
Savanți, politologi, jurnaliști, istorici, dar și alte categorii de intelectuali din Europa de Est și din spațiul post-sovietic care pot exercita o influență în societățile lor cu o democrație fragilă (peste tot în fostul spațiu sovietic, adică acolo pe unde ocupantul rus a călcat, există și va exista o democrație fragilă, căci nu au niciodată vreo garanție că Rusia nu te invadează sau nu orchestrează vreo lovitură de stat), ar trebui să conștientizeze că Rusia putinistă nu trebuie să fie oprită doar în Ucraina, ci în oricare loc pe care ea și propaganda ei criminală îl numesc ,,zonă de interes și influență strategică”.
Majoritatea oamenilor din Europa de Est, Caucaz, adică spațiul post-sovietic, știu că, atunci când Rusia începe să arate cu degetul către o anumită regiune, și să o numească ,,zonă de interes și influență strategică”acest lucru nu poate însemna decât un singur lucru: războiul – iar Kremlinul va decide pe cine va ataca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Așa s-a întâmplat în cazul Republicii Moldova în 1992, așa s-a întâmplat cu Georgia, în 2008, și așa se întâmplă cu Ucraina din 2014 până la ora actuală. Criminalii de la Kremlin continuă să tot amenințe și alte state din vecinătate, inclusiv Kazahstanul, Armenia – detalii AICI.
Pe de altă parte, vedem reticența cu care NATO acționează în regiune, refuzându-le unor state precum Ucraina sau Georgia aderarea la Alianța nord-atlantică, acreditând și chiar justificând acțiunile Rusiei genocidare împotriva acestor state ca și cum acest lucru i s-ar cuveni de drept.
În situația respectivă, acea parte a Europei de Est, împreună cu întreg spațiul post-sovietic, ori, să o spunem pe șleaua, fostele ,,colonii” ale Rusiei (căci rușii ne considerau niște colonii și ne tratau ca atare) ar trebui să-și unească eforturile pe modelul prometicilor de altă dată, opunându-se Rusiei prin proiecte politice, publicistice ori chiar alianțe. Limba rusă – instrumentul pe care Rusia l-a lăsat moștenire acestor state, grație căreia acestea pot comunica și stabili legături politice, ar trebui folosit chiar împotriva Rusiei, după modelul Ucrainei.
Uitați-vă la exemplul de fidelitate și intransigență al oricărui militar ucrainean de pe front vorbitor de limbă rusă, dar care se opune cu atâta îndârjire și curaj ocupanților ruși. Deși au fost supuși celei mai agresive rusificări dintre toți slavii, ucrainenii nu folosesc aceste moșteniri imperiale pentru a coopera cu moscalii, ci contra lor. Asta ar trebui să facă și ceilalți, inclusiv basarabenii.
